Marturii culese de arh. Alin Toma Negoescu despre profesorul Octav Doicescu

Arh. Alin Toma Negoescu a solicitat cîtorva dintre asistentii si studentii lui Octav Doicescu cîteva marturii despre personalitatea profesorului. Marturiile de mai jos fac parte schita lucrarii sale de doctorat "Restituire prof. arh. Octav Doicescu", si dintr-o viitoare publicatie cu aceeasi tema. Multumiri pentru generozitatea cu care ne permite sa le împartasim aici.

Marturia arh. Dan Hanganu ( Canada )

(...)
"Am fost asistent la Doicescu cateva luni inainte de a parasi tara in 1970 si atentia  mea era cu totul in alta parte daca va ganditi la atmosfera de atunci
si la tot ce insemna planificarea timp de 3 ani a "fugii" mele si a Ancai, va dati seama ce era in mintea mea. Obsesia, frica, indoielile si mai ales o oarecare vinovatie fata de parinti, prieteni si integritate in general, toate
la un loc si separat mi-au tulburat restul amintirilor pe care o situatie normala le-ar fi inmagazinat

Am fost foarte bun prieten cu Keke , baiatul cel mare ( Dumnezeu sa-l ierte ) si mai tarziu cu Patsi care fiind mai mic  in acea perioada nu facea parte din contingent.

Profesore era un om deosebit dela prima vedere: calm, impunator, rabdator si cu un zambet cuceritor : pe fata serioasa, brazdata de riduri aparea soarele !
Impecabil imbracat, usor aplecat intr-o parte cand te privea, te domina  cu mainile blajine, intarite de lucru si sculptate de artrita.
Era o placere sa-l asculti depanand amintiri si impresii din alte locuri, necunoscute pentu noi dar pe care in ascuns speram
sa le vedem in curand....
Doamne ce cultura si ce decent fel de a o etala !
Evident ca nu puteam sa-i spun nimic de planul meu dar sunt convins ca 
m-ar fi aprobat

Bunul meu prieten Niki Perianu, asistent la Doicescu, " fugise "...
Dupa el, bunul meu prieten Vol Pastia, asistent la Doicescu, " fugise" si el
ce hazard, acum era randul meu.
pe ei aveam sa-i revad la Paris, pe Profesore... niciodata

Acum cativa ani mi s-a decenat Medalia onorifica  " Octav Doicescu ",
ce onoare o poate egala ?

cu stima
Dan Hanganu

Marturia arh. Costin Pastia, Paris

Avem cu totii in viata ocazia de a intalni oameni deosebiti care ne marcheaza in mod durabil si in oarecare masura ne si orienteaza destinul.

Aveam douazeci si cinci de ani cand l-am intilnit pe Profesor ; lucram la Insitutul Proiect Bucuresti dupa absolvirea Facultatii de Arhitectura

Il cunosteam din facultate dar, spre regretul meu, nu fusesem elevul lui, socotindu-l insa, printre profesorii nostri, personalitatea cea mai interesanta.

Nu pierdeam niciuna din conferintele lui, care ieseau total din contextul locurilor comune pe care sistemul educativ socialist ni le servea in mod curent .

Inafara de distinctia si farmecul fizic pe care il degaja, mi se parea o persoana aparte, greu de clasificat, greu de perceput cu atat mai ciudata cu cat facea obiectul unor controverse destul de pasionale in lumea arhitectilor

Imi amintesc ca din prelegerile sale, rostite intotdeauna fara note, se degaja un fel de magie cu totul aparte, care ma fascina, dar care si astazi mi-ar fi greu sa o definesc nefiind legata direct de practica profesionala, ci mai curand de o reflectie generala privind implicatiile arhitecturii in viata, cultura si arta, reflectie exprimata cu eleganta si farmec.

Cu timpul mi-am dat seama ca facea parte din acea categorie de oameni exceptionali care au facultatea de a cataliza atentia prin simpla lor prezenta, chiar inainte de a se exprima, iar cand se exprima, capta imediat interesul tuturor ; contrastul era foarte mare fata de ceilalti vorbitori care mi se pareau , in comparatie - neinteresanti sau vulgari.

Un alt element care imi starnea curiozitatea era deasemeni nepotrivirea intre realizarile sale din anii treizeci, remarcabile prin creativitatea lor si clasicismul neasteptat a realizarilor ulterioare.

Care erau elementele comune ale acestor trasaturi diverse avand ca sursa o personalitate in mod evident remarcabila dar foarte dificil, cel putin pentru mine, de descifrat ?

Am considerat deci, drept o mare sansa aceea de a fi solicitat sa fac parte din «  colectivul » ( asa se spunea pe vremea aceea ) profesorului Octav Doicescu pentru proiectul Institutului Politehnic. Si chiar a fost o mare sansa.

Am avut astfel ocazia sa cunosc crezul profesional al profesorului, o gandire originala si curajoasa – dar prea putin potrivita epocii aceea care ne impunea conformismul disciplinei socialiste.

Metoda de lucru a Profesorului Doicescu era total diferita de tot ceeace cunoscusem pana atunci pentru simplul motiv ca obiectivul care si-l fixase decurgea din rolul pe care considera ca trebuie sa-l asume un creator in conceptia unui ansamblu arhitectural de o importanta de nivel national

Pentru noi, colaboratorii si asistentii sai ,cautarile noastre erau deosebit de pasionante prin faptul ca nu ne impunea forme si expresii arhitecurale predeterminate ci ne sugera sa contribuim cu propria noastra creativitate la exprimarea in volume si detalii a unelor principii de baza pe care ni le impartasea

Nu era intodeauna usor de inteles fondul gandirii profesorului; un oarecare efort era necesar din partea celor care il ascultau deoarece se exprima de cele mai multe ori aluziv sau metaforic asa incat cei care nu aveau un minimum de interes sau de disponibilitate intelectuala nu prea pricepeau despre ce era vorba; Octav Doicescu profesa o forma de eleganta elitista a exprimarii si nu accepta sa-si coboare discursul la nivelul celui mai mic denominator comun.

Incet – incet, in contact zilnic cu el, am inceput sa patrund orientarile de baza destinate sa ne ghideze in cautarile noastre

Octav Doicescu considera ca proiectul de arhitectura este un act fundamental si identitar de cultura, el adresandu-se intregii societati pe care o reprezinta, arhitectul trebuind - prin activitatea sa - sa se inscrie in filiatia artistica, a grupului cultural istoric si etnic din care face parte.

Era de neconceput deci de a prelua diverse modele, influente exotice, sau formule la dispozitia tuturor, inspirate de publicatiile internationale.

Modernismele strict si sarac functionale, rezultat direct al productiei industriale si a unei gandiri sumar-utilitare nu corespundeau in niciun fel ideii umaniste de complexitate si armonie spre care aspira Profesorul. Mai tarziu, intr’o perioada ulterioara, s’au manifestat pe plan mondial o suma intreaga de teoreticieni care, exact ca Profesorul Doicescu, au formulat aceleasi rezerve fata de un modernism simplist si amnezic .

«  Cand nu stim sa facem, ne intoarcem la parinti » spunea uneori   Octav Doicescu pentru a ilustra ideea continuitatii culturale fara de care nu se putea concepe o realizare de valoare - menita sa dainuiasca si sa imbogateasca fondul cultural al unei tari. Principiul «  Stilului International «  afirmat de celebra « Charta a Atenei » care propunea supunerea tuturor culturilor diferite unei uniformitati de « stil modern » mondial nu il interesa in niciun fel.

Imi amintesc cu emotie de colocviile noastre teoretice in fata schitelor afisate pe perete, fiecare dintre noi contribuind la elaborarea critica a proiectului, si confruntand imaginile propuse cu principiile care trebuiau sa ne ghideze.

Profesorul stia sa creeze o ambianta de pasionata emulatie si creativitate pe care o domina cu calm si autoritate. A ramas oare astazi ceva lizibil din eforturile depuse de noi acum aprope jumatate de secol in plin conformism socialist??

Eram surprins sa constat ca intr’o epoca de constrangeri si confuzie intelectuala, asistam la actiunea unui om care nu numai ca avea curajul de a-si formula convingerile dar si acela, mult mai rar, de a le si pune in practica. Imi dau seama ca pentru noua generatie, care nu a cunoscut vremurile respective, lucrul acesta este greu de inteles.

Drumurile noastre s’au despartit ; avusesem o licarire de speranta la un moment dat - la mijlocul anilor 60 – cand s’a putut crede intr’o inseninare a climatului politic si intelectual. Dar iluzia nu a durat.

Demersul original al Profesorului nu se incadra foarte bine in vederile Institutului de Proiectare, preocupat exclusiv de indeplinirea planului socialist, termene de predare , randament, etc.

Felul in care functiona atelierul Doicescu a sfarsit prin a fi perceput ca o tentativa de disidenta iar autoritatile de partid, prin persoana unui director supid si ingamfat au decis sa puna capat acestei situatii. Orizontul nostru se intuneca.

Am luat drumul instrainarii , ca multi dintre colegii mei.

Criteriile si reperele care ne-au determinat in aceasta a doua viata au fost, fireste diferite, primul imperativ al exilatului fiind supravietuirea. Am asistat la evolutii ale societatii pentru care nu fusesem pregatiti si care deseori le-am regretat : consumerism, star-sistem , facilitate, etc. Valoarea permanentei la care aspira Octav Doicescu a fost in mare parte uitata in favoarea provizoratului si a unui beneficiu imediat si efemer.

Noi, in calitatea noastra de « alieni » nu puteam decat sa ne adaptam , cu succese diverse.

Anii , multi ani, au trecut. Cu totii ne-am schimbat ; imi dau seama ca sunt mai in varsta decat era Profesorul cand il asistam la Facultatea de Arhitectura la lucrul de atelier cu studentii.

Am practicat profesiunea de arhitect in diverse feluri si pe diverse meridiane, cu dificultati mari si modeste succese, dari mi se intampla uneori sa ma gandesc in trecut si amintirile se prefac in vis . Pastrez si azi in mine momentul colaborarii si, poate chiar - a prieteniei - cu Profesorul Octav Doicescu - ca un minunat si privilegiat episod al vietii si carierii mele profesionale .

Costin Pastia

Paris – Roma, Februarie 2013

Marturia arh. Adrian Mahu relatata de arh. Alin Toma Negoescu

Colegul meu, dr. arh. Adrian Mahu, autor al recentei carti “ Arhitectii si exilul “, cu preocupari similare, dar mai timpurii (in 1980 si- a dat teza de doctorat “ Specificul national in preocuparile arhitectilor din diferite tari”) , a avut amabilitatea sa- mi spuna cateva cuvinte despre profesorul sau de atelier, arh. Octav Doicescu:

Acesta i- a fost profesor in anii IV, V si VI , adica 1965, 1966 si 1967. La diploma, datorita intrigilor unui coleg care i- a luat locul, diploma nu si- a dat- o cu prof. Doicescu, cum ar fi dorit, ci cu prof. St. Manciulescu. In 1980, deoarece prof. Doicescu venea tot mai rar la Scoala, indrumatorul tezei de doctorat i- a fost prof. Mircea Alifanti.

Pitestean fiind, Adrian Mahu auzise de Octav Doicescu stiind ca acesta este autorul Cercului Militar din Pitesti. In facultate Doicescu avea o aureola aparte. El era “ Il Professore”. Discret, modest, ingrijit imbracat- avea permanent camasa alba impecabila, fuma necontenit tigarile sale, Kent- lungi.

Asistentii lui Doicescu erau: Costin Pastia, Villy Juster, Victor Aslan, Petre Swoboda. Adrian Mahu isi aminteste ca asistentii ii ajutau putin pe studenti.

Octav Doicescu, la corectura, vorbea uniform, monoton, monologa. Uneori se adresa direct : “ Ce este arhitectura ? Belgic, adu, te rog, ceasca aceia de cafea. Uitati- va cu atentie la toarta ei. Cine face o toarta buna, face arhitectura…"

Alt episod. Colegul, Constantin Armand, palid, “omul cu fata de ceara” cum i se spunea, a venit odata, la corectura, cu o solutie de partiu curioasa. Parca desenase amoebe. La nedumerirea profesorului, studentul raspunde: “M- am inspirat de la protozoare…” Replica profesorului: “Cand ramai falit, te intorci la parinti ! ” Ideea ca protozoarele sunt parintii nostri, denota o filosofie intreaga…

Uneori se ducea direct la planseta unui student. Asa s- a trezit Mahu cu profesorul langa el, proiectul fiind un Hotel la Tulcea. I se adreseaza studentului spunandu- i sa scoata liftul din ochiul, largit, al scarii. Acesta n- a fost promt si dupa putin timp, Doicescu intra in atelier, se duce direct la planseta studentului si- i spune : “ Pitestenii nu sunt asa de incapatanati…” Dupa o luna, profesorul vine direct la planseta studentului, constata schimbarea amplasarii liftului si, cu mana pe umarul lui Adrian, ii spune o vorba buna.

Doicescu se impunea usor in fata asistentilor sai, cu “ fata lui de Spencer Tracy”, spune Adrian Mahu. Avea carisma. Impunea respect. Era de stanga, provenind dintr- o familie de constructori; avea expresii savuroase: “ Va vad mai spoiti …”

Doicescu spunea ca Teatrul de Opera “ nu- l reprezinta”.

Octav Doicescu nu a intervenit cand fiul sau cel mare, Keke, a iesit arhitect si a fost trimis in stagiu la Oradea. Aici acesta s- a casatorit cu Anne- Marie, sora colegului Arnold Szabo.

In perioada cand redactorul sef, arh. Stefan Ionescu scria in ARHITECTURA despre “Sistematizarea satelor”, Doicescu intervine la indrumatorul de doctorat al arh. Mircea Stancu, in favoarea acestuia, care avea ca teza de doctorat o “mica locuinta mestesugareasca” si nu “ arhitectura traditionala “.

Adrian Mahu spune ca Octav Doicescu nu statea mai mult la planseta lui Belcic sau Scafa (fruntasii grupei), decat la planseta lui. Dupa ce i-am spus ca, probabil, profesorul il aprecia, Adrian si-a adus aminte ca a primit acasa o scrisoare de la profesorul Doicescu, in care acesta ii scria, la cativa ani dupa terminarea facultatii de catre Mahu: “ ca se simte izolat, conversatii despre arhitectura nemaipurtand demult ”.

Adrian si-l aminteste pe Doicescu stand la planseta de vorba cu profesorul celeilalte grupe ce functiona in atelier, Tiberiu Niga. Acesta era la fel de ingrijit ca Doicescu, dar nu se imbraca in cenusiu ca acesta. Avea in plus butoni de aur la camasa, bricheta de aur si ochelari cu rama tot de aur. Discutau singuri in apropierea studentilor “unde le-ar place sa traiasca”. In Mexic, a raspuns Doicescu. Fusese in vizita in Mexic intr- o delegatie a Uniunii Arhitectilor (eram la curent cu Cronologia “ Doicescu si epoca sa ”, referat abia terminat de mine la scoala doctorala).

Adrian Mahu isi aminteste ca l-a vazut pe profesor la Pitesti, cand acesta venise ca delegat la Plenara Arges a UAR, in 1969. Profesorul s-a apropiat prietenos de fostul sau student si i s-a adresat amabil. Ultima amintire lasata de profesor: MODESTIE SI NOBLETE . Acesta era cel care era numit, cu dragoste, de tineri: “ Papa’ Doicescu”.