PROIECT DE IMOBIL DE OCTAV DOICESCU NEREALIZAT.

Intersectia bulevard Elisabeta cu strada Brezoianu (vis-à-vis de Gambrinus) 




DE CE AVEM NEVOIE DE OCTAV DOICESCU? / text de Ana Maria Zahariade

 «Rămân de pe urma unui creator, sau chiar a unui inventator ingenios, operele care poartă în ele gândirea timpului său, obsesiile științifice sau speranțele de depășiri colective sau individuale, tot ceea ce a frământat si frământă era respectivă, pe care a trăit-o. El are puterea, cel mult, să catalizeze într-o mărturie a spiritului său gândiri mai importante, să dea strălucire unor fapte care trec fără mare însemnătate în desfășurarea vieții, să puncteze în ansamblul mărturiilor comune ceea ce constituie pentru oameni necesitățile și demnitățile lor, ceea ce poate să transforme esteticul în valoare etică.» Octav Doicescu (1)

 

Am ezitat mult în fața invitației de a scrie aceste rânduri: nu am fost studenta profesorului Doicescu, nu am avut privilegiul de  a lucra cu arhitectul Doicescu, nu l-am cunoscut pe omul Doicescu. Am acceptat pentru un motiv la care voi reveni după ce voi spune câteva cuvinte despre o anumită latură a personalității lui Octav Doicescu, așa cum transpare aceasta din scrierile sale teoretice despre arhitectură; scrieri care, din fericire și prin grija profesorului Derer, au fost adunate laolaltă și date tiparului.

Văzută din afară, biografia profesională a lui Octav Doicescu oferă imaginea rară, aproape neverosimilă, a unui succes profesional continuu. Din 1928, când obține diploma școlii superioare de arhitectură din București, și până aproape de 1981  anul morții sale, cariera sa pare o succesiune de succese care îmbracă multe tipuri de preocupări: proiectare (are permanent comenzi importante), publicistică (colaborează cu G.M. Cantacuzino la publicarea revistei «Simetria», este prezent permanent cu articole și studii și în alte publicații), activitate cultural-mondenă (frecventează cercuri intelectuale prestigioase, alături de personalități felurite ale timpurilor pe care le-a străbătut), activitate didactică (este profesor la facultate din 1944  până în 1977 când se pensionează). Toate aceste activități îi sunt recunoscute: primește distincții oficiale (medalii și ordine), face parte din forurile reprezentative ale Uniunii Arhitecților, este membru al Uniunii Artiștilor plastici, este cetățean de onoare al orașului New York (1939), este unul dintre cei patru arhitecți membri ai Academiei Române (după Petre Antonescu și Duiliu Marcu și înainte de Grigore Ionescu). Probabil că nu există un alt arhitect român care, trecând prin perioade atât de tulburi, să-i egaleze seria succeselor. S-ar putea spune că este prototipul câștigătorului, omul siguranțelor, al certitudinilor.

Și totuși, recitindu-i articolele, descoperi o altă personalitate, descoperi intelectualul care se îndoiește, care se întreabă, care caută cu tenacitate răspunsuri la aceste interogații. Despre acest Doicescu vreau să vorbesc, pentru că permanentele sale întrebări si căutări de răspunsuri sunt îndreptate într-o direcție foarte precisă: ce îl învață e1 pe student pentru ca acesta să devină un arhitect. Această țintă, pe care este evident că o consideră de cea mai mare importanță de vreme ce ea se prezintă cu recurență încăpățânată în gândirea sa, îl obligă pe gânditorul Doicescu să formuleze întrebări cu conținut teoretic și mai general: ce este arhitectura, ce este mai important în activitatea noastră, unde trebuie să căutăm. În spatele omului de succes și al aparentelor certitudini, se dezvăluie astfel căutătorul, profesorul care meditează și are dubii, pentru că vrea ca studenții lui să meargă mai departe, să nu repete mecanic ceea ce poate că greșește generația profesorilor, să facă arhitectură cu adevărat. Am lucrat ani de zile cu profesorul Mircea Alifanti care era personificarea acestui tip de abordare intelectuală, dar care a lăsat foarte puțin publicat. Am avut surpriza să regăsesc în scrierile profesorului Doicescu aceleași frământări, poate altfel formulate, dar cu aceeași esență. Și cred că nu există loc mai potrivit pentru a sublinia această latură a personalității lui Octav Doicescu decât în Senatul Universității «Ion Mincu».

Nu este timp pentru a face o prezentare exhaustivă a temelor abordate de Doicescu pe această linie, și cu atât mai puțin pentru o analiză critică a moștenirii sale teoretice. Mă voi rezuma la numai câteva aspecte.

Primul este de natură foarte generală: Octav Doicescu a lucrat destul de mult și a scris împreună cu G. M. Cantacuzino, a cărui carismă scriitoricească l-a eclipsat într-o oarecare măsură. Pe nedrept, spun acum, recitindu-1 cu altă minte. Faptul că nu avea talentul literar al lui G.M., și poate nici nonșalanța aristocratică a acestuia, a jucat în favoarea lui. Proza lui alunecă mai puțin într-o eseistică lirică, îl silește la o altă rigoare analitică și, în consecință, la o critică mai organizată. El face un pas înainte în gândirea românească de arhitectură, care, pe nedrept, trece neobservat.

Toate prezentările lui sunt subîntinse de un fir încordat de chestionări foarte precise: fie că este vorba de orașele americane, de mănăstirile din Moldova sau de Brâncuși, fie că se referă la arhitectura contemporană, Doicescu se întreabă ce putem învăța de aici și ce se mai potrivește cu actualitatea, prin actualitate înțelegând atât sensibilitatea momentului cât și tipul de problematică practică Aceasta îl duce la o privire critică, adesea foarte ascuțită, care îl ajută să identifice tipuri de probleme asupra cărora meditează în continuare prin prisma practicianului și prin prisma profesorului.

Primele dubii asupra dogmei moderniste sunt formulate încă din 1946, sub forma unor întrebări posterioare vizitei în SUA, astfel: «Ca o construcție să nu fie demodată de la început, ea trebuie să fie omenește satisfăcătoare în sensul cel mai larg!; (...)  3. Până la ce punct o nouă construcție trebuie să se integreze în mediul înconjurător?; 4 Este necesar oare omului un cadru mai restrâns și mai finit care să-i dea intimitate?; 5. De ce îți este mai plăcut să cumperi din Rue de Rivoli sau din Bond Street decât din alte străzi comerciale? 6. O democrație are nevoie de monumente chiar când cerințele ei nu sunt aceleași cu ale unei dictaturi, clădiri care să se ridice pe un plan mai înalt decât funcțiunea zilnică a vieții și să redea în forme demne și coerente interdependența individului de grupul social din care face parte; 7. Poate arhitectura modernă să răspundă acestor nevoi? Poate fi arhitectura modernă monumentală?» (2)

Acest tip de abordare, care se consolidează prin experiență, îl va determina, în anii ’70, să formuleze critici asupra unor subiecte pe care foarte puțini arhitecți români au îndrăznit să le atace, și, și mai puțini au fost aceia care le-au pus pe hârtie, la acel timp. Câteva dintre acestea ar fi:

1. Punerea sub semnul dubiului a modului de rezolvare al locuirii de masă în forma arhitecturală a locuinței plurifamiliale, în forma urbanistică a ceea ce numim «urbanismul liber» și prin mijlocul industrializării (tabu oficial, de altfel): «Asistăm în evoluția noastră de constructori și arhitecți la confuzii în scopurile pe care le urmărim, în evoluția tehnicilor de edificare incipiente și mai ales în căutările de ușurare a sarcinilor imense, prin industrializare; (...) cum această industrializare totală este abia la început, mirajul inventivităților tehnice specifice industriei se transformă pe nesimțite in scop final, în produs finit, înlocuind în conținutul valoric de creație al arhitecturii spațiul locuit ‹al omului›. Din această cauză, (rezultă) monotonia și lipsa de vivacitate a spațiului nostru construit; deocamdată puține exemple am putea sa prețuim în materie de construcție de masă (...). Sunt absolut necesare studii perseverente și experimentări multiple ca sa transformăm industrializarea construcției de locuințe dintr-o constrângere tehnică într-o largă suplețe in realizarea produsului căruia îi este destinata.» (3).

2. Locuirea; preeminența chestiunii urbanistice asupra obiectului de arhitectură; alienarea, lipsa de comunicare, dintre arhitect și utilizator, atât ca individ izolat, cât și ca formă de comunitate; necesitatea fundării proiectului urban și de arhitectura pe alte tipuri de abordări decât «modelele» teoretice și formale în vigoare atunci, și, de aici, necesitatea unei viziuni mai largi asupra proiectului (generaliste, o numește el), capabilă să integreze abordarea sociologică cu cea (fără sa le formuleze ca atare) antropologică și fenomenologică sau modernitatea cu tradiția: «Hazardul haotic (al orașului) nu mai conține ordinea și caracterul plin de semnificație; am pierdut prin disociere faza în care luam în considerare și structurile psihologice și structurile sociale, într-o semnificație integratoare; pe lângă valoarea obiectivă (științifică) nu mai apare și valoarea subiectiva (publică) în contextul fizic înconjurător al vieții omenești — ‹evidența existenței senzoriale›. Această stare e din ce în ce mai evidentă în urbanism, unde apare un cadru natural fără semnificație spațială, fără sisteme cu spații sociale; exclusiv avem de a face numai cu spații ‹operaționale›; o mutație totală într-un sistem producție- consum, care pentru arhitectură și urbanism, ca mijloc de comunicare între oameni, devine supărătoare. Dacă un sistem tradițional în acest domeniu nu mai poate fi perpetuat cum a fost, totuși eliminarea lui nu este un câștig. Ca și în alte domenii obiectiv-științifice actuale, trebuie reconstituit pe alt plan acel omnipractician care să ‹știe să facă› în domeniile conexe, ceea ce readuce ‹valoarea› finală în munca oamenilor și a existenței lor; acel om care trece cu ușurință de la conținut la formă.» (4).

3. Relativitatea căutărilor estetice moderniste și a mitului tehnologic; și, mai ales, fatuitatea fondării învățământului pe aceste baze: «Nici mitul estetic inovator, nici simpla acumulare de mijloace și economia lor nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor arhitecturii în cadrul vieții și nici ele singure nu pot reglementa poziția didactică a școlii » (3).

4. Poziția nesigură a arhitectului în raport cu aceste probleme și necesitatea unei reorientării a profesiunii către oraș și către o etică alta: «Poate că nici n-ar fi puse atâtea întrebări arhitecturii dacă n-ar fi fost orașele care să însumeze toate aspectele noastre (negative). Eu însă pun pe seama arhitectului toate aspectele negative ( ..) pentru că eu cred că suntem capabili să le înlăturăm sau măcar să ținem seama de ele. Dacă n-ar fi fost orașul care să scoată (evidențieze — n.a.) aceste carențe din dibăciile noastre profesionale poate că lucrurile s-ar fi mărginit și o serie de obiecte ar fi fost (numai) monotone și simple, (dar) amestecate, inserate în restul moștenirilor, poate nu dădeau acest aspect de evoluție critică a arhitecturii. (...) Dacă este vorba să discut situația arhitectului la noi și prezența lui în problemele urbane, (consider că) este de datoria tuturor arhitecților sa intervină foarte serios în acest fenomen. (...) Eu(... ) nu sunt sigur că arhitectul poate sa fie un generalist. El poate să fie dacă vrea, (dar) nu este o problemă simplă, nu este o problemă care se stăpânește numai senzorial, adică numai contemplativ, dar va repet încă odată, dintre toate aceste formații științifice care contribuie la imaginea orașului, arhitectul (...) este cel mai în măsură să intervină cu eficiență. (...) Așa că, cel puțin mie mi se pare că, afară de studiile tehnologice pe care le avem la îndemână și care ne îndreptățesc să căutăm un alt limbaj, dar să-l căutăm... Nu sunt așa de pretențios să spun, ca grecii vechi, că omul este măsura puterii lucrurilor, dar în materie de arhitectură el este etalonul principal, nu tehnologiile, nici sculele.

Eu personal cred că lumea de mâine este lumea oamenilor, deci ei pot să facă să se simtă bine în aceste sisteme și structuri (este vorba de revenirea la formule de locuire urbană tradițională, n.n.), și poate, cu ajutorul arhitecților să le dea și acea permanență a evoluției civilizației.» (6).

5. Reorientarea învățământului de arhitectură, de la punerea în discuție a predării istoriei arhitecturii ca istorie a stilurilor, inadecvată înțelegerii tradiției autohtone (7), până la chestiuni ce țin de pedagogia proiectului de arhitectură (am spune azi):

«Pentru a forma un ‹tip› profesional în arhitectură, școala trebuie să constituie studentului, în primul rând, un fond spiritual ancorat în tradițiile profesiei și ale umanismului, singura poziție care poate garanta nașterea unor creații vii in arhitectură.» (8).

Toate acestea sunt chestiuni pe care le punem în discuție abia în școala de astăzi. Sigur că Octav Doicescu nu le-a formulat în termenii actuali, sigur că unele aspecte ale discursului său pot fi datate, dar, ca imagine generală, critica lui este remarcabilă. Iar scopul ei este, după cum s-a văzut din citatele alese și la care se pot adăuga multe altele, învățământul de arhitectură. Revenind la motto-ul acestor rânduri, discursul lui a devansat cu mult frământările culturii arhitecturale românești ale acelei perioade.

Această căutare teoretică (arhitecturală și didactică), precum și formularea ei unica în România anilor 1970, este ceea ce datorăm în primul rând profesorului Doicescu. Și prin aceasta revin la motivul care m-a făcut să accept cu inima ușoară invitația și onoarea de a-l omagia în acest cadru. În 1978 cred, întâmplarea m-a făcut să asist la o scenă pe care mi-e greu s-o uit Într-unul din atelierele de peste această sală, am fost fără să vreau martora momentului în care rectorul de atunci, profesorul Cezar Lăzărescu, a silit echipa condusă de Octav Doicescu (pensionar în acel moment), căruia se alăturase profesorul Iotzu, să se retragă din «competiția» pentru Centru Civic al Bucureștiului. Nu discut acum calitatea proiectului, incomparabilă cu ceea ce a urmat și avem, discut faptul în sine.

Momentul a fost penibil, abuziv și încărcat până la insuportabil. Profesorul Iotzu, încă angajatul școlii, a spus plin de amărăciune: «în aceste condiții, eu trebuie să mă retrag». Și în scurtă vreme a plecat în Germania. Octav Doicescu — stătea încremenit într-o perplexitate, sau o tristețe, distantă — a întrebat: «Bine, dar numele meu nu reprezintă o garanție pentru a continua?» și nimeni nu i-a putut răspunde. Aș fi vrut să nu fiu de față. A mai rămas o vreme pe locul său, înconjurat de o singurătate deasă și rece, o singurătate de samurai, un samurai căruia i se refuza dreptul de a lupta... apoi a ieșit fără să scoată o vorbă. Școala acelui moment nu mai avea nevoie de Octav Doicescu.

Actualul nostru rector nu are de unde să știe această scenă. Puțini sunt cei care au fost de față, iar, dintre ei, puțini mai sunt în România. Dar vreau să-i mulțumesc, ca și întregii echipe care a inițiat aceste comemorări, pentru că mi-a dat ocazia să repar această amintire apăsătoare și să aduc, în numele Școlii, plecăciune profesorului Doicescu. Profesorului Doicescu de care avem nevoie!

 

Note:

1. DOICESCU, Octav, Despre arhitectură. Scrieri și cuvântări, Ed. Tehnică, București, 1983: Petre Antonescu șiarhitectura românească (publicată și in «Arhitectura», nr. 5 / 1973), p. 102

2. 0p.cit.: Orașul American și Arhitectura lui, (publicat și în «SIMETRIA», n r. 7 / 1946)pp. 80—81

3.  0p.cit.: Pentru o locuire omenească (publicat și în «Arhitectura», nr. 1 / 1972), pp. 128129

4. 0p.cit.:: Tradiție și inovație în învățământul de arhitectură (publicat și în 75  DE ANI  DE ÎNVĂȚĂMÎNT SUPERIORDE ARHITE CTURĂ, IAIM, București, 1973; RAMURI, Craiova, febr. 1973), pp. 4445

5. Idem, p. 43

6. Op.cit.: Arhitectul în lumea de azi (conferință pentru studenți în 1975), pp 49—56

7. 0p.cit. : Monumentele de arhitectură din nordul Moldovei (publicat și în «Arhitectura»,  nr. 8 / 1954), p. 8286

8. Op.cit.: Tradiție și inovație în învățământul de arhitectură (publicat și în 75 DE  ANI

DE ÎNVÂTÂMÎNT SUPERIOR DE ARHITECTURĂ, IAIM, București, 1973; RAMURI,

Craiova, febr. 1973), p. 43


sursa articolului: 

SIMPTOME DE TRANZIȚIE, Vol. II, [Eseuri de arhitectură], Editura Fundației Arhitext design, București, 2010, pp. 149—155

- Text publicat inițial în revista «Arhitext», nr. 3 / 2002 

Primaria din Resita proiectata de Arh. Octav Doicescu, 1969

"Octav Doicescu în Grădina Botanică", un articol de Mihail CAFFE în "Dilema"

La capătul aleii de intrare în Grădina Botanică din Bucureşti – sau, dacă vreţi, la terminarea periplului prin grădină –, vizitatorii anilor 1938-1945 erau întîmpinaţi de un mic edificiu plat, ale cărui streşini largi, cu olane, încununau cu umbra lor suprafeţe calme, văruite, alternate de ritmul liniştit al golurilor în formă de arcadă. Doi stîlpi simpli, placaţi cu piatră de Başchioi, susţineau, deasupra uşii de intrare, un portic amintind imaginea cerdacului tradiţional. Terase largi, cu dale mari de piatră, aşternute la umbra plopilor din spate, ofereau publicului locuri agreabile pentru consumarea unei băuturi răcoritoare, îngheţate, cafele sau ceai. Era bufetul-cofetărie al Grădinii Botanice, realizat după proiectul arhitectului Octav Doicescu, în acest scop, după modelul altor importante grădini botanice europene. Doicescu reuşise, în perioada interbelică, împreună cu alţi arhitecţi – precum Henrieta Delavrancea-Gibory, Nicolae Cucu, Ion Boceanu –, să-şi găsească o formă de sinteză între modernism şi arhitectura tradiţională, unind simplitatea geometrică a volumelor cu romantismul poetic al arhitecturii populare.

După bombardamentul din 4 aprilie 1944, clădirea a fost refăcută destul de rudimentar; pe parcursul timpului, zugrăveala cu var a fost înlocuită cu o tencuială standard gris passe-partout, iar olanele învelitorii – înlocuite cu tablă care rugineşte inexorabil. Destinaţia ei actuală cuprinde spaţii pentru cercetare şi administraţie, ceea ce permite menţinerea clădirii într-o stare acceptabilă.

Dar aceasta este o perspectivă minimal-optimistă. De fapt, atît prin schimbarea aspectului cît şi a destinaţiei sale publice iniţiale, opera lui Doicescu a dispărut într-un anonimat cenuşiu. E şi acesta un semn al ignoranţei şi al indiferenţei cu care este, de cele mai multe ori, tratată opera unui arhitect, chiar dacă el este considerat unul dintre reperele culturii româneşti contemporane. Înaltul for de ştiinţă care este Universitatea Bucureşti, ce deţine şi administrează Grădina Botanică, ar avea prilejul recuperării onorante a acestei valori patrimoniale de înalt mesaj cultural, considerată în prezent doar ca un bun de inventar, cu funcţiune strict utilitară. Restaurarea în forma iniţială a lucrării lui Doicescu şi redarea funcţiunii sale de spaţiu public ar constitui un elegant gest de reverenţă faţă de marele arhitect şi faţă de cultura modernă românească. Desigur că o asemenea operaţie necesită, pe de o parte, găsirea unor fonduri importante de finanţare (sponsorizări, fonduri europene etc.). Pe de altă parte, revenirea – fie şi parţială – la funcţiunile ei iniţiale, de terasă-cofetărie-ceainărie, oferită publicului ca loc de loisir, ar putea să implice un parteneriat public/privat benefic pentru operaţiunile de restaurare. În acelaşi timp, o asemenea acţiune presupune efectuarea unor studii şi proiecte pentru o relocare a funcţiunilor administrative şi ştiinţifice actualmente adăpostite aici (sau a unora dintre ele). Dar, mai ales, e necesară depăşirea unor tabuuri mentale ce par să blocheze o asemenea idee (Ce să caute un comerţ alimentar în incinta unei înalte instituţii ştiinţifice?...), ignorîndu-se chioşcurile şi tea-room-urile din Kew Gardens sau Kenwood, cofetăriile nelipsite din orice mare muzeu al lumii. Cu siguranţă că vizitatorii obişnuiţi ai Grădinii Botanice – studenţi, pensionari sau bunici cu nepoţi – ar fi încîntaţi de posibilitatea de a se relaxa agreabil, în ambianţa arhitecturii create de un maestru al armoniei formelor simple şi delicate...

Din nefericire, cazul „pavilionului“ din Grădina Botanică relevă, de fapt, o stare de spirit mai amplă, cu privire la moştenirea arhitecturală şi la arhitecţii care au creat, în decursul vremii, imaginea actuală a oraşelor noastre. Izolat, ici şi colo, pe unele clădiri considerate excepţionale au apărut plăcuţe de patrimoniu – mici şi aproape ilizibile –, care consemnează şi numele arhitectului autor. Bucureştiul şi mai toate oraşele ţării îşi datorează în mare parte aspectul şi mesajul cultural, pe care îl transmit de-a lungul timpului, unor personalităţi ca Ion Mincu, Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Ghika-Budeşti, Duiliu Marcu, Horia Creangă, G. M. Cantacuzino, Henrieta Delavrancea-Gibory, dar şi unei lungi serii de profesionişti talentaţi şi oneşti, care s-au aliniat ideilor marilor maeştri. Dar se vede că funcţia utilitară a arhitecturii o copleşeşte pe cea culturală şi aşterne, în mentalul public, peste numele arhitectului, umbra anonimatului. Doar meşterul Manole a rămas...

Mihail Caffé este professor şi arhitect.

Un text al arhitectului Viorel Voia, student al profesorului arh. Octav Doicescu


Academician profesor arhitect Octav Doicescu
(1902-1981)
Am avut si am o stare emotiva cu totul speciala evocând personalitatea marelui arhitect si profesor Octav Doicescu.
Scoala de arhitectura si arhitectura acestei tari s-au înaltat semnificativ în momentul aparitiei pe scena valorilor profesiunii a unei personalitati cu totul distincte, de o complexitate si stralucire exceptionale.
Toti cei care l-au cunoscut, au colaborat, i-au fost colegi sau elevi au fost marcati de statura sa profesionala de mare altitudine, dublata de o constructie sufleteasca de aleasa noblete. Pe unde trecea sau zabovea, excelenta sa lumina mediul ambiant, atunci când intervenea într-o discutie.
Profesiunea în care a fost « unicum » era constant însotita de prietenii de înalta asezare în cultura natiunii sau chiar universala. Sunt de notorietate prieteniile si apropierile spirituale între profesorul arhitect Octav Doicescu si Constantin Brâncusi, Boris Caragea, Corneliu Baba, Max Hermann Maxy, Sabin Dragoi, Ion Chirescu, Teodor Rogalschi, Maria Tanase si altii.
Aceste prietenii au consolidat profilul spiritual al profesorului arhitect, ce compunea forme ce exprimau idei si sentimente cu sonoritati muzicale.
Nici o nota falsa, nici o stridenta, nici o parada de adânca întelegere a specificului national, dar nici o infirmare discreta a acestuia.
În tot si în toate lucrarile a revarsat, fara rezerve, har si radiatii luminoase.
A fost permanent conectat la curentele modernitatii în arhitectura, arte plastice, muzica ; a avut o deschidere nelimitata fata de înnoire, dar si un filtru deosebit atunci când dadea verdicte în vederea preluarii unor idei.
Pe noi, elevii excelentei sale din perioada 1957-1963, ne trata ca pe proprii fii (unul din acestia, Anton Doicescu, a fost iubitul nostru coleg), îi simteam suflul profesional si profesoral în schite, cuvinte, gestica ; îi simteam multumirea sau nelinistile atunci când se « plimba » pe schitele noastre, parca fredonând observatiile si recomandarile mulate permanent pe ideile degajate de acestea.
Spre grupa noastra, de 15 studenti, se îndreptau permanent, individual sau în grupuri mici, colegi din alte grupe, spre a recepta idei si observatii ale excelentei sale asupra schitelor noastre ce materializau o tema comuna tuturor celor patru grupe ale anului de referinta.
Atunci când cineva dintre noi, elevii, prezenta o schita de slaba alcatuire, excelenta sa construia, împreuna cu colegul, un set de elemente de ordin teoretic menit sa revizuiasca startul acestuia, sa-i ordoneze conceptele si lumineze calea abordarii.
Atunci când unul sau câtiva dintre noi reuseau proiecte apreciate maximal, ca notatii, excelenta sa manifesta o bucurie retinuta, revarsata peste cei merituosi, fara a provoca tristeti celor lipsiti de lauri si fara a crea ierarhii în grupa.
Înaintea fiecarui început de proiect, la prima întâlnire de corectura cu schitele acestuia, excelenta sa se desfasura spiritual în fata noastra, comentând profund tema, directiile de abordare, criteriile de calitate ale alcatuirilor, confuziile ce pot sa apara, tentatiile frivole în câmpul formelor, neglijarea sau tratarea superficiala a elementelor compozitiei si, nu în ultimul rând, structura constructiva sanatoasa.
Tinuta sa profesorala de adevarat senior nu a fost tulburata în nici un chip de meandrele societatii, plina de intersectii nedorite, umbre proprii si purtate.
Marele nostru profesor arhitect Octav Doicescu avea calitatea, rar întâlnita, de virtuos diplomat întru apararea profesiei de arhitect în substantialitatea ei.
A depasit cu rabdare obstacolele conjuncturale utilizând stralucirile sale în cultura, prestatie civica deosebita, armonie rafinata, dar mai ales cu prestigiul profesional câstigat prin munca asidua si pasiune fara limite.
Aceasta pasiune în arhitectura nu a pastrat-o pentru sine, ci a transmis-o elevilor sai, chiar prin aerul ce-l respira atunci când era în tumultul creatiei sau dezvolta o idee sau dogma în fata acestora.
Cu noi, elevii, era exigent, niciodata aspru sau furios.
Dupa terminarea facultatii, fiecare din noi a devenit, uneori fara sa realizeze acest fapt, purtator al harului acestui profesor fara egal, în lucrarile realizate. Sunt unul din elevii purtatori, fara rezerve, ai acestui har, un traitor al nelinistilor creatiei în arhitectura, al muncii fara rezerve si al deschiderii spre înnoire, modernitate si expresivitate a formelor, în spiritul specificului acestui popor, dintre cele mai vechi ale Europei.
Aceasta este marea lectie a excelentei sale, academician prof. Arh. Octav Doicescu, transmisa tinerilor arhitecti de astazi si din timpii ce vor urma.
S-a nascut în 1902 si nu va muri NICIODATA !

8 ianuarie 2012
Arhitect Viorel Voia
Elev 1957-1963

Arhitect Gheorghe Săsărman despre Octav Doicescu/ Edificii care cînta


Edificii care cântă

N-am avut șansa să-mi fie dascăl - și totuși, chiar fără ca el să o știe, mi-a fost mai apropiat decât toți ceilalți profesori de la Școala de Arhitectură. Un capriciu al sorții a făcut ca, imediat după absolvire, eu să schimb teul și echerul pentru condei: așa cum mulți dintre confrații mei știu, am fost ani de zile singurul cronicar de arhitectură și urbanism cu diplomă. O situație nu tocmai de invidiat, într-o vreme în care mai toți arhitecții socoteau că munca la planșetă e singura onorabilă, neavând decât dispreț pentru „arhitectura scrisă” și pentru „arhitectura vorbită”. Atitudine împărtășită în mod paradoxal până și de cel ce preda teoria arhitecturii și care, atunci când i-am cerut acordul ca să-mi conducă doctoratul, m-a refuzat spunându-mi că eu n-aș avea căderea să ajung doctorand, deoarece nici măcar n-aș fi arhitect! Cu atât mai mare mi-a fost bucuria să descopăr, pe parcursul documentării pentru redactarea tezei mele de doctorat1, o întreagă pleiadă de arhitecți care, în a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX, au susținut o intensă activitate publicistică. Printre ei, alături de Horia Creangă, Marcel Iancu și G. M. Cantacuzino, ca să dau doar câteva exemple, un loc de frunte ocupa profesorul Octav Doicescu, singurul aflat atunci în viață dintre promotorii de prestigiu ai acestei importante laturi a profesiunii. Desigur, meritele celui ce avea să fie ales în 1974 membru al Academiei Române erau departe de a se limita la contribuțiile teoretice, edificiile și ansamblurile realizate de el sau sub îndrumarea lui ocupând pagini întregi în orice istorie a arhitecturii românești a veacului trecut; pentru mine însă el era o figură simbolică, dovada vie că și scriind îți poți sluji breasla cu tot atâta onoare și demnitate. Pilduitoare în acest sens este chiar Revista Simetria, editată de G. M. Cantacuzino și Octav Doicescu între anii 1939-1946, un miracol insular de echilibru și seninătate în acei ani tulburi2, și la care au colaborat, printre alții, Matila Ghyka, Ion Vianu, Maria Cotescu, Paul E. Miclescu, Titu Evolceanu, Mac Constantinescu.
La evocarea semnată de mine în Contemporanul din 15 mai 1981, la cinci zile după dispariția profesorului, nu aș avea nici un cuvânt de adăugat, și nici de șters. Am scris acel text copleșit de veste - și la fel mă simt acum, recitindu-l, după 33 de ani. Pe atunci puține redacții aveau obiceiul să țină pregătite în sertar, și mereu actualizate, necroloagele unor personalități, pentru ca la o adică să fie plasate imediat în pagină; Contemporanul nu se număra printre acestea – și cred că spontaneitatea emoției se deslușește încă printre rânduri. Apoi, la puțin timp, am fost chemat de soția profesorului: mă invita să-mi aleg din biblioteca lui o carte, ca aducere aminte. Am ales Eupalinos ou l’architecte, de Paul Valéry. Mi-a scris o dedicație: „Domnului Gh. Săsărman în amintirea lui Octav Doicescu; așa cum a înțeles arhitectul și omul.” Mi-a scris-o cu mâna ei – mâna arhitectului își găsise odihna pentru totdeauna. Am cartea în față, una dintre puținele cărți pe care le-am luat cu mine în exil. Citez din Eupalinos, în redarea lui Phèdre, în redarea lui Valéry: „Dis-moi (puisque tu es si sensible aux effets de l’architecture), n’as-tu pas observé, en te promenant dans cette ville, que d’entre les édifices dont elle est peuplée, les uns sont muets; les autres parlent; et d’autres enfin, qui sont les plus rares, chantent? – Ce n’est pas leur destination, ni même leur figure générale, qui les anime à ce point, ou qui les réduisent au silence. Cela tient au talent de leur constructeur, ou bien à la faveur des Muses.” Ei bine, Octav Doicescu îmi pare a se număra printre acei rari constructori, ale căror edificii vorbesc - iar unele chiar cântă!
Gheorghe Săsărman München, 7 decembrie 2014


1 Funcțiune, Spațiu, Arhitectură, Editura Meridiane, București 1979.

2 Multe dintre articolele publicate în Simetria au fost preluate în volumul Gândirea estetică în arhitectura românească (Editura Meridiane, București 1983; studiu introductiv și coordonare: Gheorghe Săsărman; antologie și note: Nicolae Lascu și Alexandrina Deac), unde există și o bibliografie a scrierilor lui Octav Doicescu

Casa din strada Mântuleasa






Casa construita in anul 1935 in baza proiectului arhitectului Octav Doicescu pentru familia mosierului Capra.




Cabana pe Grindul Lupilor, Delta Dunarii


Cabana realizata de Octav Doicescu, la 2 km de Portita, pe Grindul Lupilor. În prezent, cabana este centru de monitorizare ornitologică si se afla în custodia Administraţiei Rezervaţiei Delta Dunării din Tulcea. O imagine relativ recenta (2009).




Casa din satul Ilgani ( judetul Tulcea )


Casa  din satul  Ilgani ( judetul  Tulcea  ) a fost construita de Uniunea Generala a Vanatorilor din Romania, in anul 1935, apoi a intrat in administrarea O.N.T. Autorul proiectului a fost : architect Octav Doicescu care a mai proiectat o cabana identica in Insula Lupilor (Cabana Portita). Se stie ca aici obisnuia sa vina si Regele Carol al II-lea la vanatoare , iar in perioada comunista numeroase personalitati politice. Dintr-un inventar al bunurilor comunei din 1942, aflam ca suprafata imobilulu...i era de 2000 mp, cu etaj formata din17 camere, fiind construita din scanduri si acoperita cu stuf batut nemteste.A ramas in administrarea O.N.T. pana in anii 70, cand inundatia a provocat distrugeri importante. In anii 80, cand era intr-o stare avansata de degradare, a fost preluata de Combinatul Metalurgic Tulcea care a facut lucrari de renovare, a schimbat acoperisul de stuf si a racordat cabana la reteaua de curent electric. Ea a devenit cabana de protocol pana dupa anii 90 cand dupa inchiderea temporara a combinatului si impartirea lui pe sectii, cabana a fost vanduta catre o persoana particulara.




Scrisoare trimisa de G.M. Cantacuzino lui Octav Doicescu









 Una din scrisoarile  trimise  de Arh. G.M. Cantacuzino  Arhitectului Octav  Doicescu. Scrisoarea a fost citita de autoritatile militare  iar timbrele purtau mentiunea  : ocupatie germana.  Este cunoscuta  specialistior  prezenta lui G.M. Cantacuzino la Odessa. Publicatii de specialitate au comentat subiectul. (Arhiva Andrei Doicescu)
Mai jos, transcrierea textului :

Odessa 7 martie

Draga Octav

Am stat aproape o saptamâna în acest oras în care asi fi dorit sa ma plimb cu tine. Cercetând în biblioteca din muzeul de Antichitati carti privitoare Crimeii am dat de lucruri cât se poate de interesante atât în ceea ce priveste antichitatea greceasca cât si în ceea ce priveste locuinta, formarea ei în aceasta peninsula cu toate sugestiile primite prin Caucaz din platoul Iranian. Locuinta din jurul marii Negre este o problema de studiat precum e de studiat în mod unitar civilizatia acestei mari din antichitate si începutul renasterii. Nu vad dece am lasa pe Rusi singuri în domeniul acestei cercetari.
Câteva zile e mult prea putin pentru a aduna bagajul necesar de informatii. Totusi am putut trasa un plan de lucru care ramâne sa fie completat si realizat ulterior. Am gasit un releveu, facut de un englez, a palatului Khanilor de la Bakaiseraï nepublicat înca. Indata ce voi sosi în Crimeea voi face un raport ca sa se constitue o echipa mica dar omogena care sa lucreze în Crimeea si sa faca cunoscut României întâi  cadrul în care a luptat armata noastra de acolo si în al doilea rând sa puna în valoare toate punctele comune si de legatura care s'au stabilit între noi si Orient în Crimeea. Crimeea, dupa cât am putut afla pâna în prezent este prin excelenta teatrul  pe care s-a jucat mai viu si mai intens drama Orient-Occident care ne preocupa. 
Îndata ce vremea se va restabili (astazi ploua marunt si e frig) o mica calatorie a ta în aceasta zona ar fi interesanta pentru tine. Dar o sa-ti mai scriu lucruri precise în aceasta privinta. 
Nu uita de Simetria si de problema hârtiei. Trebue neaparat sa aparem în Septembrie 1943. 
Aicea, am regasit calmul încrederea si linistea, mai ales în urma ultimelor evenimente. Cu toate loviturile primite, armata vede cu calm viitorul. 
Nu stiu înca adresa mea de aceea nu îti cer înca sa îmi scrii. 
Am fost foarte meloman zilele acestea. Am fost la "Printul Oneghin" de Ceaikowski, la Aida, la Carmen. De dimineata am fost la un concert al orchestrei operii cu muzica de Ceaikowski si astazi dupa masa rusine... ma duc la Rigoleto.
Mâine redevin serios si plec la Nicolaev si Crimeea. 
Îndata ce sosesc îti scriu.
Ce face Horia ? Ai mai vazut dintre Simetrici nostri ? 
Complimente si omagii Doamnei Doicescu. Salutari prietenului meu Anton.
Al tau cît mai curând
Georges M. C. 


   



Scrisoare adresata de Octav Doicescu comisarului expozitiei New York 1939





Scrisoare adresata de Octav Doicescu comisarului expozitiei New York 1939 (Dr A. Popovici, cf. en-tête). Este o ciorna corectata ulterior din punct de vedere ortografic. De mentionat ca initial prezenta Romaniei la New York în 1939 includea o a treia constructie care trebuia sa adaposteasca operele lui Brâncusi si un patio în aer liber unde trebuia sa se desfasoare concerte de George Enescu în prezenta compozitorului. Situatia financiara a României în acea perioada nu a pemis crearea celor doua evenimente. Brâncusi a fost prezent, dar era expus într-o galerie din Manhattan. Intr-o postare ulterioara extrasa din ziarul "Universul" se va putea citi proiectul lui Dimitrie Gusti, unde vorbeste de prezenta la New York a cel putin 100 de coristi veniti din Romania pentru a interpreta Enescu. (O fi vorba de "Œdip"? Trebuie verificat)



The sequential development and the consequent urban patterns of Bucharest




Thesis of: MSc. Built Environment
Advanced Architectural Studies, 2004-2005
University College London
Author: Abdul Gemil Esenghiul
Tutor: Dr. Laura Vaughan




Casa Caranfil - proiect varianta initiala


Fatada spre strada Emile Zola - varianta initiala


Fatada spre strada Modrogan - varianta initiala