Petre Pandrea despre Brâncusi, Maria Tanase si expozitia universala de la New York din 1939

Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tanase. S-au întîlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei, a mondenităţii şi, nu în ultimul rînd, a solidarităţii provinciale de tip cvasimasonic şi instinctiv-frăţesc. Am cunoscut-o şi eu pe Maria, în calitate de avocat al tatălui ei şi al unui prieten (francezul Maurice Negre de la Agenţia Havas), acuzat de spionaj pe timpul lui Hitler şi Antonescu. Am mai fost apărător al unei prietene (Jeana Doljan) şi într-un proces al cîntăreţei, în materie de muncă şi contracte. Maria Tănase avea ca tată un cobiliţar oltean, aşezat ca horticultor la marginea Capitalei, ajuns la oarecare avere, care i-a îngăduit să dea fiicei sale zvăpăiate o îngrijită educaţie şcolară, inclusiv limba franceză, pe care o vorbea excelent. Am fost amestecat în viaţa ei, în calitate de avocat şi sfătuitor. I-am cunoscut tatăl şi mama după cîştigarea primului proces al tatălui, proces de natură fiscală, care i-ar fi adus ruina gospodăriei sale solide de la marginea Bucureştilor (florar şi negustor, specialist în crizanteme). Tatăl era un bărbat chipeş, blond, cu ochii albaştri, viguros, înalt, o specie comună de oltean. Iute ca o ciuşcă, sever şi puritan, se născuse în satul Bucovăţ de lîngă Craiova, dăduse piept cu viaţa, o luase pieptiş şi o biruise. Se căsătorise cu o ardeleancă scundă, subţire, gospodină, simplă şi cuminte. Făcuseră împreună avere. Fiica ieşise o zvăpăiată. Nu i-a împiedicat talentul artistic, vizibil încă de copilă, dar a înţeles să-i strunească zburdălniciile şi s-o pregătească, temeinic, de viaţă şi de... căsătorie. Îi pregătise o zestre impresionantă pentru mahalaua din marginea de Bucureşti şi pentru un juvete: mai multe pogoane în deplină proprietate, cu flori şi livadă, unelte horticole, aur în salbe, casă cu multe odăi micuţe, încărcate de scoarţe şi chilimuri, în parfumuri de sulfină, gutui şi busuioc. Maria a ştiut de frica lui Moş Tănase pînă la moartea lui, o frică amestecată cu iubire şi veneraţie. A fost singurul bărbat din viaţa ei de care i-a fost teamă şi pe care 1-a iubit cu stimă. De ceilalţi, nu i-a fost nici frică, n-a avut nici stimă şi nici nu i-a prea iubit, cu excepţia lui Brâncuşi, de care s-a îndrăgostit cu patimă, fără reciprocitate. Voi povesti, cîndva, din viaţa acestei camarade de artă şi cobiliţă despre bunătatea ei infinită, revărsată asupra celor oropsiţi, despre loialitatea ei cu prietenii.
Cu Brâncuşi s-a întîlnit la Paris.
Era fatal ca să se întîlnească la Expoziţia din Paris, din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui D. Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă, cu invective din partea neichii Costache, care afirma, în final, obosit, că nu-i mai place cîntecul Mariei Tănase, care nu cîntă, ci doar boceşte. („Nu-i o cîntăreaţă, bă, ci o bocitoare!”) Voia s-o scoată din cadrul şansonetelor naţionale. O numea o Casandră antică, o plîngătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trîntori. Locul ei real şi predestinat se află la înmormîntări, iar nu la ospeţe. Să încerce a cînta la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti. Maria Tănase fusese invitată de Dimitrie Gusti, profesor şi academician, să cînte la restaurantul pavilionului României de la Expoziţia din Paris. A cîntat, cu brio şi succes, pentru chefliii străini şi în cadrul Expoziţiei de la World Fair, New York, în mai-iunie 1939. Brâncuşi a fost invitat, în ambele cazuri, de către Dimitrie Gusti, să expună sculptură. Nu s-au înţeles, ci s-au invectivat. Brâncuşi era un ţăran protocolar, care ştia să primească musafirii, clienţii sau factorii poştali.
Academicianul D. Gusti era un desbrăcinat, un profesor cu inimă de aur, dedicat studenţilor, dar avid de posturi şi demnităţi, arhiocupat, dezordonat, risipit şi titanozaur, ca mulţi confraţi proeminenţi din augusta instituţie universitară sau dintre cei autoproclamaţi nemuritori. D. Gusti 1-a primit, matinal, cocoţat în vîrful patului, cu hîrtii risipite pe jos, peste plapumă şi perne. Brâncuşi s-a simţit jignit. I-a spus lui Doicescu, arhitectul pavilionului: - Cu ăsta n-am să mă înţeleg. Nu m-am înţeles nici cu ministrul Vasile Morţun, un boier care se pretinde socialist. D. Gusti este un ciocoi obraznic, în graţiile regale. Cînd am să sosesc la New York, are să te întrebe cine m-a chemat. E un risipit.
Brâncuşi a sosit la New York, concomitent cu World Fair din mai-iunie 1939, fără să expună în cadrul naţional al pavilionului Gusti - Doicescu, ci la Muzeul de Artă Modernă. A adus cu sine Foca, pe care o mîngîia ca pe o femeie iubită, Peştele, iar o versiune din Domnişoara Pogany a împrumutat-o dintr-o colecţie particulară de la Chicago. Notabilităţile române au încercat să dreagă busuiocul. În suită se aflau Octav Doicescu şi Maria Tănase, care încă nu se certase definitiv cu D. Gusti. Acesta l-a invitat şi pe Brâncuşi la solemnitatea deschiderii expoziţiei de către americani, pentru a marca apartenenţa sa la un mic popor din sud-estul european. O chestie de propagandă. Profesorul a încercat o reconciliere cu orice preţ. Brâncuşi a acceptat să vină la deschiderea oficială a Pavilionului României, dezlipindu-se de cercul său de amici franco-americani de la Muzeul de Artă Modernă din New York. Printre aceştia se aflau fiul lui Bourdelle (specializat în arta decorativă) şi Pierre Matisse, fiul pictorului (negustor de tablouri în Madison, pe Fifth Avenue).
La deschidere, pe lîngă doamna Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui S.U.A., se aflau diplomaţi şi oficiali cu jobene, ca şi românii, inclusiv arhitectul Octav Doicescu, creatorul pavilionului. Constantin Brâncuşi a venit în pardesiu cenuşiu deschis, cu pălărie de fetru, pe care o poartă pictorii şi artiştii. Nu i s-a luat în nume de rău, deşi era shocking să te prezinţi astfel îmbrăcat la o solemnitate cu diplomaţi şi demnitari. Cînd a început colaţiunea, Brâncuşi 1-a prins de braţ pe Doicescu şi 1-a poftit să dejuneze în pavilionul englezesc.
- Să nu te urci prea sus pe piramidă. Jos sînt locuri multe. În vîrf, ajung puţini şi sînt repede zvîrliţi. Viaţa se află jos pe pămînt.
Octav Doicescu a replicat cu un proverb persan:
- Cu regii, împăraţii şi oficialităţile trebuie să te porţi cum te porţi cu focul. Prea aproape, te arzi. Prea departe, îngheţi.
- Aferim!
Cînd au ajuns la restaurantul pavilionului englez, înconjurat de o peluză, britanicii îşi răsturnaseră cu nonşalanţă jobenele pe iarbă.
Brâncuşi şi-a aruncat pălăria de fetru pe peluză, s-a dezbrăcat tacticos de pardesiul gri deschis şi 1-a împăturit lîngă pălărie. Restul costumaţiei era de gentilom oficial. Fetrul pălăriei, în loc de joben, şi pardesiul gri deschis fuseseră doar un trucaj. Doicescu a renunţat la dejunul oficial, socotind că sculptorul nu poate participa din cauza costumaţiei. Dar avea costumaţia. O disimulase. Fusese cabotinaj sau neglijenţă din partea lui Brâncuşi? Doicescu îl socotea cabotin şi poznaş, o faţetă a caracterului său.
Împreună cu Suzana şi Octav Doicescu, cu cîţiva americani şi francezi, au început, seară de seară, să circule prin „boatele” New York-ului, mici localuri de noapte pitoreşti, în stil parizian. Brâncuşi nu mai venise în S.U.A. de cînd cu procesul vămilor americane care i-au taxat păsările măiestre drept produse industriale şi l-au acuzat de contrabandă cu obiecte de bronz lustruit (taxă mare). Statuile şi obiectele de artă se bucurau de scutire de vamă. Cu prilejul procesului, se obişnuise să locuiască la Hotelul Breworth din Washington Square, un cartier de soiul Montparnasse-ului din Paris. Era un hotel de mare lux, cam desuet, gen Athenée Palace din Bucureşti, sau Sacher din Viena. S-a mutat, apoi, de la Breworth la St. Maurice, hotel pentru tineret. Într-o „boată”, celebrul jurnalist Ward Price perora că, dacă s-ar realiza dedublarea personalităţii, ar vrea să trăiască, concomitent, la Paris şi Hollywood. Brâncuşi se simţea bine pretutindeni şi nu simţea nevoia „dedublării” pirandelliene. Avea echilibru interior şi scăpase de obsesia voiajurilor. Dar cel mai bine se simţea în atelierul său, unde adusese larii şi penaţii Gorjului. Cînd discuţia a alunecat spre doctrina Monroe, chestie politică la modă şi plicticoasă, Brâncuşi a întrebat, în şoaptă şi în româneşte, pe Suzana Doicescu:
- Ai copii?
- Da. Doi băieţi.
- Ţine-1 bine pe Octav. Nu ţi-e teamă că ai să-1 pierzi?
- De ce să-1 pierd?
- Ai dreptate. Eşti femeie frumoasă şi eşti mama copiilor săi. Românii sănătoşi şi cu scaun la cap, dacă sînt mai ales de la ţară, sînt monogami. Nu-l împiedici de la creaţie?
- Îl ajut şi poate îl completez.
- Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărţează, încearcă să-1 subjuge şi să-1 transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaş, se ia de piept cu viaţa. Femeia lui trebuie să aştepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulysse. 
Se aflau într-un mic restaurant new-yorkez, unde cînta o orchestră cu balalaici şi cu muzicanţi recrutaţi dintre ruşii albi emigraţi. Trecuseră prin România. Învăţaseră şi cîteva cîntece româneşti. S-au apropiat de masa lor şi le-au cîntat melodia: „Colea-n grădiniţă, Sub bolta de viţă“. Melodia se cîntă la noi de-o jumătate de veac. Cînd a fost la Paris şi la New York, Maria Tănase i-o cîntase mereu „la ureche” statuarului celebru. Cîntăreaţa avea o adoraţie pentru Brâncuşi, împinsă pînă la fetişism. S-a certat cu Brâncuşi, cînd a ştampilat-o ca „bocitoare” şi a sfătuit-o să iasă din zaiafeturile boierilor şi să ajungă la marele bocet antic şi la cînt, la operă şi la recital, iar nu la crîşmă. Pentru muzica vocală, sculptorul avea o înaltă preţuire. Vocea omenească era pentru Brâncuşi, ca şi pentru Joyce, cea mai înaltă şi mai curată minune a expresiei muzicale. Cînd Brâncuşi a murit în 1957, Maria Tănase 1-a plîns cu lacrimi fierbinţi şi în bocete adevărate. Cu acest prilej, am fost iarăşi împreună, mai multe ore, cu clienta mea. După cîteva luni de la bocetele patetice şi zguduitoare, Maria s-a dus la arhitectul Octav Doicescu şi 1-a implorat să-i facă planurile pentru o şcoală de muzică folclorică la Tîrgu-Jiu. Dorea să se aşeze acolo, pentru ultimii ani ai vieţii sale agitate, şi să crească, la început, generaţii noi de cîntăreţe, de fetiţe aduse de pe plaiurile provinciei natale. Apoi, dorea să aducă eleve din toate colţurile pămîntului, pentru a le învăţa muzica folclorului românesc şi al altor naţiuni. Josephine Baker a strîns orfani de diferite naţionalităţi şi culori şi i-a crescut într-un castel din Dordogne, în Franţa. Din cîntăreaţă a vrut să devină mamă. Bocitoarea Maria Tănase, cîntăreaţa favorită la chiolhanuri, şansonetista grădinilor de vară, cu mititei şi frigărui, stilizatoarea folclorului la radio, a vrut să facă pedagogie la sfîrşitul vieţii sale agitate. Mulţimile au adorat-o pe Maria Tănase. Discurile, apariţiile la radio şi televiziune au popularizat-o. Cînd Maria Tănase a încercat să cînte într-un rol prim de operetă, în Pericola de Offenbach, s-a achitat cu conştiinciozitate şi inteligenţă. S-a adeverit, însă, profeţia lui Brâncuşi. N-a fost apariţia scontată şi n-a urcat o treaptă. Şi-a dat seama şi a suferit cumplit. Am încercat s-o consolez cu vorbe vane şi n-am reuşit. Pe-atunci, se războia cu impresarul unui turneu al său, protejat de oficialităţi. Jalea şi durerea şi-au găsit întruparea în bocitoarea Maria Tănase. Acesta era specificul stilistic al cîntăreţei. Fiorul pe care-1 aducea din străfundurile subconştientului şi dintr-un lut firav, cu un cap adolescentin, care semăna vag cu Eminescu, ca o soră cu un frate, în anumite momente patetice, cu o frunte prea boltită, cu membre fragile, se transmitea mulţimilor îndoliate. Visul de retragere la Gorj, ca profesoară de folclor muzical, nu s-a realizat. Nu a murit la umbra stejarilor din Gorj şi a monumentelor lui Brâncuşi. Visul ei suav a fost de curcubeu poli-naţional şi pacific. Seminţiile umane au, într-adevăr, rădăcini şi climat specific, dar sînt în emulaţie permanentă pe cerul întregii umanităţi. (Sfîrşit)

2 comentarii:

  1. Off-topic, de interes:

    http://www.1939nyworldsfair.com/worlds_fair/wf_tour/zone-1/romanian_house.htm

    http://www.1939nyworldsfair.com/worlds_fair/wf_tour/hall_of_nations/romainia.htm

    http://www.1939nyworldsfair.com/worlds_fair/gallery/gallery-8.htm#

    http://david-halperin.artistwebsites.com/featured/romanian-pavilion-at-1939-worlds-fair-david-halperin.html

    RăspundețiȘtergere