«Rămân de pe urma unui creator, sau chiar a unui inventator ingenios, operele care poartă în ele gândirea timpului său, obsesiile științifice sau speranțele de depășiri colective sau individuale, tot ceea ce a frământat si frământă era respectivă, pe care a trăit-o. El are puterea, cel mult, să catalizeze într-o mărturie a spiritului său gândiri mai importante, să dea strălucire unor fapte care trec fără mare însemnătate în desfășurarea vieții, să puncteze în ansamblul mărturiilor comune ceea ce constituie pentru oameni necesitățile și demnitățile lor, ceea ce poate să transforme esteticul în valoare etică.» Octav Doicescu (1)
Am ezitat mult în fața invitației de a scrie aceste rânduri: nu am fost studenta profesorului Doicescu, nu am avut privilegiul de a lucra cu arhitectul Doicescu, nu l-am cunoscut pe omul Doicescu. Am acceptat pentru un motiv la care voi reveni după ce voi spune câteva cuvinte despre o anumită latură a personalității lui Octav Doicescu, așa cum transpare aceasta din scrierile sale teoretice despre arhitectură; scrieri care, din fericire și prin grija profesorului Derer, au fost adunate laolaltă și date tiparului.
Văzută din afară, biografia profesională a lui Octav Doicescu oferă imaginea rară, aproape neverosimilă, a unui succes profesional continuu. Din 1928, când obține diploma școlii superioare de arhitectură din București, și până aproape de 1981 anul morții sale, cariera sa pare o succesiune de succese care îmbracă multe tipuri de preocupări: proiectare (are permanent comenzi importante), publicistică (colaborează cu G.M. Cantacuzino la publicarea revistei «Simetria», este prezent permanent cu articole și studii și în alte publicații), activitate cultural-mondenă (frecventează cercuri intelectuale prestigioase, alături de personalități felurite ale timpurilor pe care le-a străbătut), activitate didactică (este profesor la facultate din 1944 până în 1977 când se pensionează). Toate aceste activități îi sunt recunoscute: primește distincții oficiale (medalii și ordine), face parte din forurile reprezentative ale Uniunii Arhitecților, este membru al Uniunii Artiștilor plastici, este cetățean de onoare al orașului New York (1939), este unul dintre cei patru arhitecți membri ai Academiei Române (după Petre Antonescu și Duiliu Marcu și înainte de Grigore Ionescu). Probabil că nu există un alt arhitect român care, trecând prin perioade atât de tulburi, să-i egaleze seria succeselor. S-ar putea spune că este prototipul câștigătorului, omul siguranțelor, al certitudinilor.
Și totuși, recitindu-i articolele, descoperi o altă personalitate, descoperi intelectualul care se îndoiește, care se întreabă, care caută cu tenacitate răspunsuri la aceste interogații. Despre acest Doicescu vreau să vorbesc, pentru că permanentele sale întrebări si căutări de răspunsuri sunt îndreptate într-o direcție foarte precisă: ce îl învață e1 pe student pentru ca acesta să devină un arhitect. Această țintă, pe care este evident că o consideră de cea mai mare importanță de vreme ce ea se prezintă cu recurență încăpățânată în gândirea sa, îl obligă pe gânditorul Doicescu să formuleze întrebări cu conținut teoretic și mai general: ce este arhitectura, ce este mai important în activitatea noastră, unde trebuie să căutăm. În spatele omului de succes și al aparentelor certitudini, se dezvăluie astfel căutătorul, profesorul care meditează și are dubii, pentru că vrea ca studenții lui să meargă mai departe, să nu repete mecanic ceea ce poate că greșește generația profesorilor, să facă arhitectură cu adevărat. Am lucrat ani de zile cu profesorul Mircea Alifanti care era personificarea acestui tip de abordare intelectuală, dar care a lăsat foarte puțin publicat. Am avut surpriza să regăsesc în scrierile profesorului Doicescu aceleași frământări, poate altfel formulate, dar cu aceeași esență. Și cred că nu există loc mai potrivit pentru a sublinia această latură a personalității lui Octav Doicescu decât în Senatul Universității «Ion Mincu».
Nu este timp pentru a face o prezentare exhaustivă a temelor abordate de Doicescu pe această linie, și cu atât mai puțin pentru o analiză critică a moștenirii sale teoretice. Mă voi rezuma la numai câteva aspecte.
Primul este de natură foarte generală: Octav Doicescu a lucrat destul de mult și a scris împreună cu G. M. Cantacuzino, a cărui carismă scriitoricească l-a eclipsat într-o oarecare măsură. Pe nedrept, spun acum, recitindu-1 cu altă minte. Faptul că nu avea talentul literar al lui G.M., și poate nici nonșalanța aristocratică a acestuia, a jucat în favoarea lui. Proza lui alunecă mai puțin într-o eseistică lirică, îl silește la o altă rigoare analitică și, în consecință, la o critică mai organizată. El face un pas înainte în gândirea românească de arhitectură, care, pe nedrept, trece neobservat.
Toate prezentările lui sunt subîntinse de un fir încordat de chestionări foarte precise: fie că este vorba de orașele americane, de mănăstirile din Moldova sau de Brâncuși, fie că se referă la arhitectura contemporană, Doicescu se întreabă ce putem învăța de aici și ce se mai potrivește cu actualitatea, prin actualitate înțelegând atât sensibilitatea momentului cât și tipul de problematică practică Aceasta îl duce la o privire critică, adesea foarte ascuțită, care îl ajută să identifice tipuri de probleme asupra cărora meditează în continuare prin prisma practicianului și prin prisma profesorului.
Primele dubii asupra dogmei moderniste sunt formulate încă din 1946, sub forma unor întrebări posterioare vizitei în SUA, astfel: «Ca o construcție să nu fie demodată de la început, ea trebuie să fie omenește satisfăcătoare în sensul cel mai larg!; (...) 3. Până la ce punct o nouă construcție trebuie să se integreze în mediul înconjurător?; 4 Este necesar oare omului un cadru mai restrâns și mai finit care să-i dea intimitate?; 5. De ce îți este mai plăcut să cumperi din Rue de Rivoli sau din Bond Street decât din alte străzi comerciale? 6. O democrație are nevoie de monumente chiar când cerințele ei nu sunt aceleași cu ale unei dictaturi, clădiri care să se ridice pe un plan mai înalt decât funcțiunea zilnică a vieții și să redea în forme demne și coerente interdependența individului de grupul social din care face parte; 7. Poate arhitectura modernă să răspundă acestor nevoi? Poate fi arhitectura modernă monumentală?» (2)
Acest tip de abordare, care se consolidează prin experiență, îl va determina, în anii ’70, să formuleze critici asupra unor subiecte pe care foarte puțini arhitecți români au îndrăznit să le atace, și, și mai puțini au fost aceia care le-au pus pe hârtie, la acel timp. Câteva dintre acestea ar fi:
1. Punerea sub semnul dubiului a modului de rezolvare al locuirii de masă în forma arhitecturală a locuinței plurifamiliale, în forma urbanistică a ceea ce numim «urbanismul liber» și prin mijlocul industrializării (tabu oficial, de altfel): «Asistăm în evoluția noastră de constructori și arhitecți la confuzii în scopurile pe care le urmărim, în evoluția tehnicilor de edificare incipiente și mai ales în căutările de ușurare a sarcinilor imense, prin industrializare; (...) cum această industrializare totală este abia la început, mirajul inventivităților tehnice specifice industriei se transformă pe nesimțite in scop final, în produs finit, înlocuind în conținutul valoric de creație al arhitecturii spațiul locuit ‹al omului›. Din această cauză, (rezultă) monotonia și lipsa de vivacitate a spațiului nostru construit; deocamdată puține exemple am putea sa prețuim în materie de construcție de masă (...). Sunt absolut necesare studii perseverente și experimentări multiple ca sa transformăm industrializarea construcției de locuințe dintr-o constrângere tehnică într-o largă suplețe in realizarea produsului căruia îi este destinata.» (3).
2. Locuirea; preeminența chestiunii urbanistice asupra obiectului de arhitectură; alienarea, lipsa de comunicare, dintre arhitect și utilizator, atât ca individ izolat, cât și ca formă de comunitate; necesitatea fundării proiectului urban și de arhitectura pe alte tipuri de abordări decât «modelele» teoretice și formale în vigoare atunci, și, de aici, necesitatea unei viziuni mai largi asupra proiectului (generaliste, o numește el), capabilă să integreze abordarea sociologică cu cea (fără sa le formuleze ca atare) antropologică și fenomenologică sau modernitatea cu tradiția: «Hazardul haotic (al orașului) nu mai conține ordinea și caracterul plin de semnificație; am pierdut prin disociere faza în care luam în considerare și structurile psihologice și structurile sociale, într-o semnificație integratoare; pe lângă valoarea obiectivă (științifică) nu mai apare și valoarea subiectiva (publică) în contextul fizic înconjurător al vieții omenești — ‹evidența existenței senzoriale›. Această stare e din ce în ce mai evidentă în urbanism, unde apare un cadru natural fără semnificație spațială, fără sisteme cu spații sociale; exclusiv avem de a face numai cu spații ‹operaționale›; o mutație totală într-un sistem producție- consum, care pentru arhitectură și urbanism, ca mijloc de comunicare între oameni, devine supărătoare. Dacă un sistem tradițional în acest domeniu nu mai poate fi perpetuat cum a fost, totuși eliminarea lui nu este un câștig. Ca și în alte domenii obiectiv-științifice actuale, trebuie reconstituit pe alt plan acel omnipractician care să ‹știe să facă› în domeniile conexe, ceea ce readuce ‹valoarea› finală în munca oamenilor și a existenței lor; acel om care trece cu ușurință de la conținut la formă.» (4).
3. Relativitatea căutărilor estetice moderniste și a mitului tehnologic; și, mai ales, fatuitatea fondării învățământului pe aceste baze: «Nici mitul estetic inovator, nici simpla acumulare de mijloace și economia lor nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor arhitecturii în cadrul vieții și nici ele singure nu pot reglementa poziția didactică a școlii » (3).
4. Poziția nesigură a arhitectului în raport cu aceste probleme și necesitatea unei reorientării a profesiunii către oraș și către o etică alta: «Poate că nici n-ar fi puse atâtea întrebări arhitecturii dacă n-ar fi fost orașele care să însumeze toate aspectele noastre (negative). Eu însă pun pe seama arhitectului toate aspectele negative ( ..) pentru că eu cred că suntem capabili să le înlăturăm sau măcar să ținem seama de ele. Dacă n-ar fi fost orașul care să scoată (evidențieze — n.a.) aceste carențe din dibăciile noastre profesionale poate că lucrurile s-ar fi mărginit și o serie de obiecte ar fi fost (numai) monotone și simple, (dar) amestecate, inserate în restul moștenirilor, poate nu dădeau acest aspect de evoluție critică a arhitecturii. (...) Dacă este vorba să discut situația arhitectului la noi și prezența lui în problemele urbane, (consider că) este de datoria tuturor arhitecților sa intervină foarte serios în acest fenomen. (...) Eu(... ) nu sunt sigur că arhitectul poate sa fie un generalist. El poate să fie dacă vrea, (dar) nu este o problemă simplă, nu este o problemă care se stăpânește numai senzorial, adică numai contemplativ, dar va repet încă odată, dintre toate aceste formații științifice care contribuie la imaginea orașului, arhitectul (...) este cel mai în măsură să intervină cu eficiență. (...) Așa că, cel puțin mie mi se pare că, afară de studiile tehnologice pe care le avem la îndemână și care ne îndreptățesc să căutăm un alt limbaj, dar să-l căutăm... Nu sunt așa de pretențios să spun, ca grecii vechi, că omul este măsura puterii lucrurilor, dar în materie de arhitectură el este etalonul principal, nu tehnologiile, nici sculele.
Eu personal cred că lumea de mâine este lumea oamenilor, deci ei pot să facă să se simtă bine în aceste sisteme și structuri (este vorba de revenirea la formule de locuire urbană tradițională, n.n.), și poate, cu ajutorul arhitecților să le dea și acea permanență a evoluției civilizației.» (6).
5. Reorientarea învățământului de arhitectură, de la punerea în discuție a predării istoriei arhitecturii ca istorie a stilurilor, inadecvată înțelegerii tradiției autohtone (7), până la chestiuni ce țin de pedagogia proiectului de arhitectură (am spune azi):
«Pentru a forma un ‹tip› profesional în arhitectură, școala trebuie să constituie studentului, în primul rând, un fond spiritual ancorat în tradițiile profesiei și ale umanismului, singura poziție care poate garanta nașterea unor creații vii in arhitectură.» (8).
Toate acestea sunt chestiuni pe care le punem în discuție abia în școala de astăzi. Sigur că Octav Doicescu nu le-a formulat în termenii actuali, sigur că unele aspecte ale discursului său pot fi datate, dar, ca imagine generală, critica lui este remarcabilă. Iar scopul ei este, după cum s-a văzut din citatele alese și la care se pot adăuga multe altele, învățământul de arhitectură. Revenind la motto-ul acestor rânduri, discursul lui a devansat cu mult frământările culturii arhitecturale românești ale acelei perioade.
Această căutare teoretică (arhitecturală și didactică), precum și formularea ei unica în România anilor 1970, este ceea ce datorăm în primul rând profesorului Doicescu. Și prin aceasta revin la motivul care m-a făcut să accept cu inima ușoară invitația și onoarea de a-l omagia în acest cadru. În 1978 cred, întâmplarea m-a făcut să asist la o scenă pe care mi-e greu s-o uit Într-unul din atelierele de peste această sală, am fost fără să vreau martora momentului în care rectorul de atunci, profesorul Cezar Lăzărescu, a silit echipa condusă de Octav Doicescu (pensionar în acel moment), căruia se alăturase profesorul Iotzu, să se retragă din «competiția» pentru Centru Civic al Bucureștiului. Nu discut acum calitatea proiectului, incomparabilă cu ceea ce a urmat și avem, discut faptul în sine.
Momentul a fost penibil, abuziv și încărcat până la insuportabil. Profesorul Iotzu, încă angajatul școlii, a spus plin de amărăciune: «în aceste condiții, eu trebuie să mă retrag». Și în scurtă vreme a plecat în Germania. Octav Doicescu — stătea încremenit într-o perplexitate, sau o tristețe, distantă — a întrebat: «Bine, dar numele meu nu reprezintă o garanție pentru a continua?» și nimeni nu i-a putut răspunde. Aș fi vrut să nu fiu de față. A mai rămas o vreme pe locul său, înconjurat de o singurătate deasă și rece, o singurătate de samurai, un samurai căruia i se refuza dreptul de a lupta... apoi a ieșit fără să scoată o vorbă. Școala acelui moment nu mai avea nevoie de Octav Doicescu.
Actualul nostru rector nu are de unde să știe această scenă. Puțini sunt cei care au fost de față, iar, dintre ei, puțini mai sunt în România. Dar vreau să-i mulțumesc, ca și întregii echipe care a inițiat aceste comemorări, pentru că mi-a dat ocazia să repar această amintire apăsătoare și să aduc, în numele Școlii, plecăciune profesorului Doicescu. Profesorului Doicescu de care avem nevoie!
Note:
1. DOICESCU, Octav, Despre arhitectură. Scrieri și cuvântări, Ed. Tehnică, București, 1983: Petre Antonescu șiarhitectura românească (publicată și in «Arhitectura», nr. 5 / 1973), p. 102
2. 0p.cit.: Orașul American și Arhitectura lui, (publicat și în «SIMETRIA», n r. 7 / 1946), pp. 80—81
3. 0p.cit.: Pentru o locuire omenească (publicat și în «Arhitectura», nr. 1 / 1972), pp. 128—129
4. 0p.cit.:: Tradiție și inovație în învățământul de arhitectură (publicat și în 75 DE ANI DE ÎNVĂȚĂMÎNT SUPERIORDE ARHITE CTURĂ, IAIM, București, 1973; RAMURI, Craiova, febr. 1973), pp. 44—45
5. Idem, p. 43
6. Op.cit.: Arhitectul în lumea de azi (conferință pentru studenți în 1975), pp 49—56
7. 0p.cit. : Monumentele de arhitectură din nordul Moldovei (publicat și în «Arhitectura», nr. 8 / 1954), p. 82—86
8. Op.cit.: Tradiție și inovație în învățământul de arhitectură (publicat și în 75 DE ANI
DE ÎNVÂTÂMÎNT SUPERIOR DE ARHITECTURĂ, IAIM, București, 1973; RAMURI,
Craiova, febr. 1973), p. 43
sursa articolului:
SIMPTOME DE TRANZIȚIE, Vol. II, [Eseuri de arhitectură], Editura Fundației Arhitext design, București, 2010, pp. 149—155
- Text publicat inițial în revista «Arhitext», nr. 3 / 2002
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu