TUDOREL URIAN
UN MIRACOL DIN ANUL 1953
Prin cele douăzeci de albume publicate până în prezent, Nicolae Șt. Noica, actualul director general al Bibliotecii Academiei Române, se impune ca principalul autor de studii monografice despre clădirile emblematice ale Bucureștiului. Nu întâmplător, cele mai multe dintre ele datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX. Au fost construite în anii Regatului (1881-1947), în perioada de modernizare susținută a țării, care i-a adus capitalei României renumele de „micul Paris”. Niciunul dintre cele douăzeci de palate și edificii publice descrise de Nicolae Șt. Noica în cele douăzeci de albume publicate nu depășește granița temporală a celui de-al doilea război mondial. Toate țin de un timp al libertății creatoare în domeniul arhitecturii, în care diletanții clasei politice nu se amestecau în treburile specialiștilor, concursurile pentru proiecte erau cu adevărat concursuri, responsabilitatea era la ordinea zilei iar principala grijă a firmelor selectate pentru executarea proiectelor era găsirea materialelor celor mai bune și a soluțiilor tehnice cele mai potrivite în limitele bugetare stabilite. Firește, în situații excepționale, explicabile prin apariția unor materiale de construcție noi, mai performante, necunoscute în momentul semnării devizului inițial, se puteau face modificări (măriri) de buget, dar în general lucrurile se încadrau în înțelegerea inițială.
Acest album face excepție. Este singurul care se referă la o construcție realizată în anii de maximă teroare din zorii proletcultismului. Ediția din 24 iulie 1953 a cotidianului România liberă relata despre apropiata inaugurare a noului edificiu al Operei Române, în cadrul unui mare eveniment, sub titlul Opera Rusalka pe scena Teatrului Muzical! „Aplaudând creația artiștilor, oaspeți de peste hotare vor putea – de asemenea – admira sala luxoasă cu peste 1200 de locuri, ornamentele ei artistice, holul de marmoră, cu candelabre grele, bogăția de pluș, mătase, ce împodobesc Teatrul Muzical. Aplauzele se vor adresa și celor care au făurit acest teatru, oamenilor, minunaților oameni ce au construit cu mâinile lor acest edificiu al artei noastre” (p. 185). Nu știu cât vor fi aplaudat oaspeții străini la premiera operei lui A. Dragomîjski, Rusalka (eu, dacă aș fi într-o țară străină, nu aș lua vizionarea ei ca pe o prioritate absolută), cu certitudine însă chipul sălii ar fi produs impresia scontată. Articolul din România liberă dezvăluie fără să vrea că noul sediu avea menirea să îi impresioneze pe oaspeții străini, susceptibili a avea gusturi mai sofisticate decât muncitorii cu șapcă pe cap, care râdeau cu gura până la urechi la produsele „artistice” ale brigăzilor de agitație. Explicația urgenței contracronometru a înălțării acestui edificiu (întreaga construcție a fost finalizată în numai doi ani, iar, din această perspectivă, detaliile ei utilitare și ornamentale sunt cu adevărat excepționale) este dată de un anunț din același număr al ziarului România liberă: „Mâine, 25 iulie 1953, se va deschide în Sala Floreasca din București cel de-al III-lea Congres Mondial al Tineretului. Gândurile zecilor de milioane de tineri vor urmări cu interes lucrările acestui Parlament al tineretului lumii, unde se vor discuta chestiunile care îi preocupă” (pp. 185-186).
Din ziarul Vocea Capitalei de joi, 30 iulie 1953, aflăm că „minunatul edificiu de cultură, noua clădire a Operei de Stat” a fost inaugurat miercuri, 29 iulie 1953.
Ne aflăm, așadar, în vara anului 1953. Trupele sovietice se vor retrage din România abia în anul 1958. Iuliu Maniu și Gheorghe I. Brătianu mureau în penitenciarul de la Sighet în același an, 1953. Mircea Vulcănescu murise cu un an înainte, la Aiud. Aproape toată elita intelectuală și politică înfrunta vicisitudinile vremurilor, era marginalizată, obligată să-și dea pe nimic agoniseala de o viață și să accepte slujbe umilitoare pentru a putea supraviețui. Copiii erau obligați să plătească pentru „păcatele” părinților, fiind dați afară din facultăți și marginalizați la rândul lor.
În același timp, în București se construiește de la zero prima clădire a Operei, o clădire simbol a luxului clasic burghez și a rafinamentului artistic cel mai înalt, în contrast evident cu ora culturii române a acelui moment (marii scriitori erau trecuți la index, muzica populară răsuna din toate difuzoarele, iar brigăzile de agitație erau principala sursă de amuzament). Evident, scopul a fost dorința „blocului estic” de a epata în fața „oaspeților” străini veniți la Festivalul Tineretului. Dar marele arhitect Octav Doicescu și echipa sa și-au luat treaba în serios și au oferit Bucureștiului un edificiu al artei înalte care este de șaptezeci de ani un etalon de eleganță sobră și de bun gust, pe care generații de artiști lirici l-au înnobilat cu talentul lor.
Albumul lui Nicolae Șt. Noica se intitulează modest și neutru Istoria clădirii Operei Române din București. Dar este mult mai mult decât atât. El este o istorie a artei lirice în România, de la primele spectacole puse în scenă de entuziastul George Stephănescu, dirijor și profesor de canto (la 6 mai 1885 acesta a prezentat publicului românesc opera lui Gaetano Donizetti, Linda di Chamounix, la spectacol fiind prezentă și regina Elisabeta însoțită de copii, așa cum a consemnat Regele Carol I în Jurnal). Încă de la început s-a pus problema unui sediu propriu pentru Operă, dată fiind ostilitatea constantă a actorilor de teatru care acceptau cu greu să împartă scena cu artiștii lirici. Cu toate acestea, spectacolele de operă au devenit o constantă în viața culturală a Bucureștiului, tot mai cosmopolită și tot mai rafinată pe măsura modernizării țării. Opera a devenit instituție de stat la 1 aprilie 1921, iar Legea Operelor Române a fost votată de Parlament la data de 24 iulie 1921. Cu toate acestea vor mai trece decenii și se vor schimba regimuri politice până când artiștii lirici și spectatorii de operă să se poată bucura de un local propriu. Capitolul despre istoria muzicii de operă este bogat ilustrat cu fotografii rare din spectacolele timpului, afișe ale vremii, imagini superbe din spectacole, portrete ale marilor personalități care au marcat istoria genului. Personal nu cred că ar fi fost inutil dacă cei care s-au ocupat de redactarea cărții ar fi completat informația cu numele artiștilor care apar în imaginile din spectacolele de epocă. Ar fi un gest minunat pentru memoria lor. Poate pentru o ediție viitoare. Ca în toate cărțile lui Nicolae Șt. Noica se observă aceeași grijă pentru autenticitate absolută, prin reproducerea documentelor originale, a unor fotografii inedite și extrase din presa vremii. Realmente este o mare plăcere să citești o astfel de carte.
Un alt capitol este dedicat istoriei ridicării și finisării imobilului până la forma pe care o admirăm astăzi. Este un capitol „tehnic” în scrierea căruia Nicolae Șt. Noica și-a folosit, ca în celelalte albume ale sale, experiența de inginer constructor. Sunt prezentate planuri de lucru, schițe, elemente de decorațiune interioară, materiale specifice. Este un capitol pentru connaisseurs, care în mod sigur ar putea înțelege mult mai bine ca un neofit cu mine valoarea unor soluții.
În sfârșit, în stilul deja tradițional al cărților lui Nicolae Șt. Noica, ultimul capitol este dedicat prezentării unor personalități din domeniul construcțiilor. În cazul de față celor care au contribuit semnificativ la construirea edificiului Operei Române din București: Octav Doicescu, Nicolae Cucu, Garabet (Ara) Aznavorian, Paraschiva Iubu și Anghel Stavrescu. Întâmplător sau nu toți sunt născuți la începutul secolului XX și formați în climatul de seriozitate și profesionalism al învățământului interbelic. Impresionează prolificitatea cu totul ieșită din comun a lui Octav Doicescu și indiscutabilul profesionalism al lui Nicolae Cucu. Mie cel mai mult mi-au plăcut paginile confesive ale Paraschivei Iubu (1920-2011). Un exemplu despre cum a putut o femeie de la începutul secolului să răzbată într-o meserie dificilă și să se bucure de prețuirea celor mai mari specialiști ai domeniului ei de activitate. Paraschiva Iubu știe să admire marii specialiști pe care a avut șansa să îi cunoască, să învețe tot ce era de învățat din exemplul lor și să își exprime deschis recunoștința. Iată, de pildă, cum se exprimă recunoștința ei la adresa profesorului și arhitectului Octav Doicescu în contextul muncii la ridicarea edificiului Operei Române: „Aici trebuie să remarc încă o dată profesionalismul, dăruirea și consecvența pe care arhitectul Doicescu le-a depus pentru căutarea și realizarea specificului național. Dacă personalitățile pe care le admiram cel mai mult – Constantin Brâncuși în sculptură, Maria Tănase în muzica românească – sunt recunoscute ca piloni ai culturii românești, se impune ca și arhitectul Doicescu să fie unul din factorii reprezentativi în arhitectura și cultura românească (ne-am bucurat o dată de vizita pe care Maria Tănase a făcut-o în atelierul din I.P.B.). Propun instituirea unui Premiu O. Doicescu pentru o realizare valoroasă pe linia regăsirii specificului național” (p. 209). Propunerea este cu atât mai valoroasă cu cât ea se referă la un edificiu construit în anul 1953, în plină epocă de sovietizare agresivă a țării.
Cu siguranță, clădirea Operei Naționale din București nu are măreția arhitecturală a Operei Garnier din Paris sau Staatsoper din Viena. Dar profesionalismul, inventivitatea și cutezanța colectivului de specialiști condus de Octav Doicescu au făcut ca românii să aibă astăzi o Operă Națională de care să fie mândri! Albumul lui Nicolae Șt. Noica le duce un binemeritat omagiu.
Nicolae Șt. Noica, Istoria clădirii Operei Române din București,
Cuvânt-înainte de academician Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, Editura Vremea, București, 2023
