Arh. OCTAV DOICESCU

Petre Pandrea despre Brâncusi, Maria Tanase si expozitia universala de la New York din 1939

2012-02-22T23:57:00.000+02:00

Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tanase. S-au întîlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei, a mondenităţii şi, nu în ultimul rînd, a solidarităţii provinciale de tip cvasimasonic şi instinctiv-frăţesc. Am cunoscut-o şi eu pe Maria, în calitate de avocat al tatălui ei şi al unui prieten (francezul Maurice Negre de la Agenţia Havas), acuzat de spionaj pe timpul lui Hitler şi Antonescu. Am mai fost apărător al unei prietene (Jeana Doljan) şi într-un proces al cîntăreţei, în materie de muncă şi contracte. Maria Tănase avea ca tată un cobiliţar oltean, aşezat ca horticultor la marginea Capitalei, ajuns la oarecare avere, care i-a îngăduit să dea fiicei sale zvăpăiate o îngrijită educaţie şcolară, inclusiv limba franceză, pe care o vorbea excelent. Am fost amestecat în viaţa ei, în calitate de avocat şi sfătuitor. I-am cunoscut tatăl şi mama după cîştigarea primului proces al tatălui, proces de natură fiscală, care i-ar fi adus ruina gospodăriei sale solide de la marginea Bucureştilor (florar şi negustor, specialist în crizanteme). Tatăl era un bărbat chipeş, blond, cu ochii albaştri, viguros, înalt, o specie comună de oltean. Iute ca o ciuşcă, sever şi puritan, se născuse în satul Bucovăţ de lîngă Craiova, dăduse piept cu viaţa, o luase pieptiş şi o biruise. Se căsătorise cu o ardeleancă scundă, subţire, gospodină, simplă şi cuminte. Făcuseră împreună avere. Fiica ieşise o zvăpăiată. Nu i-a împiedicat talentul artistic, vizibil încă de copilă, dar a înţeles să-i strunească zburdălniciile şi s-o pregătească, temeinic, de viaţă şi de... căsătorie. Îi pregătise o zestre impresionantă pentru mahalaua din marginea de Bucureşti şi pentru un juvete: mai multe pogoane în deplină proprietate, cu flori şi livadă, unelte horticole, aur în salbe, casă cu multe odăi micuţe, încărcate de scoarţe şi chilimuri, în parfumuri de sulfină, gutui şi busuioc. Maria a ştiut de frica lui Moş Tănase pînă la moartea lui, o frică amestecată cu iubire şi veneraţie. A fost singurul bărbat din viaţa ei de care i-a fost teamă şi pe care 1-a iubit cu stimă. De ceilalţi, nu i-a fost nici frică, n-a avut nici stimă şi nici nu i-a prea iubit, cu excepţia lui Brâncuşi, de care s-a îndrăgostit cu patimă, fără reciprocitate. Voi povesti, cîndva, din viaţa acestei camarade de artă şi cobiliţă despre bunătatea ei infinită, revărsată asupra celor oropsiţi, despre loialitatea ei cu prietenii.

Cu Brâncuşi s-a întîlnit la Paris.

Era fatal ca să se întîlnească la Expoziţia din Paris, din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui D. Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă, cu invective din partea neichii Costache, care afirma, în final, obosit, că nu-i mai place cîntecul Mariei Tănase, care nu cîntă, ci doar boceşte. („Nu-i o cîntăreaţă, bă, ci o bocitoare!”) Voia s-o scoată din cadrul şansonetelor naţionale. O numea o Casandră antică, o plîngătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trîntori. Locul ei real şi predestinat se află la înmormîntări, iar nu la ospeţe. Să încerce a cînta la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti. Maria Tănase fusese invitată de Dimitrie Gusti, profesor şi academician, să cînte la restaurantul pavilionului României de la Expoziţia din Paris. A cîntat, cu brio şi succes, pentru chefliii străini şi în cadrul Expoziţiei de la World Fair, New York, în mai-iunie 1939. Brâncuşi a fost invitat, în ambele cazuri, de către Dimitrie Gusti, să expună sculptură. Nu s-au înţeles, ci s-au invectivat. Brâncuşi era un ţăran protocolar, care ştia să primească musafirii, clienţii sau factorii poştali.

Academicianul D. Gusti era un desbrăcinat, un profesor cu inimă de aur, dedicat studenţilor, dar avid de posturi şi demnităţi, arhiocupat, dezordonat, risipit şi titanozaur, ca mulţi confraţi proeminenţi din augusta instituţie universitară sau dintre cei autoproclamaţi nemuritori. D. Gusti 1-a primit, matinal, cocoţat în vîrful patului, cu hîrtii risipite pe jos, peste plapumă şi perne. Brâncuşi s-a simţit jignit. I-a spus lui Doicescu, arhitectul pavilionului: - Cu ăsta n-am să mă înţeleg. Nu m-am înţeles nici cu ministrul Vasile Morţun, un boier care se pretinde socialist. D. Gusti este un ciocoi obraznic, în graţiile regale. Cînd am să sosesc la New York, are să te întrebe cine m-a chemat. E un risipit.

Brâncuşi a sosit la New York, concomitent cu World Fair din mai-iunie 1939, fără să expună în cadrul naţional al pavilionului Gusti - Doicescu, ci la Muzeul de Artă Modernă. A adus cu sine Foca, pe care o mîngîia ca pe o femeie iubită, Peştele, iar o versiune din Domnişoara Pogany a împrumutat-o dintr-o colecţie particulară de la Chicago. Notabilităţile române au încercat să dreagă busuiocul. În suită se aflau Octav Doicescu şi Maria Tănase, care încă nu se certase definitiv cu D. Gusti. Acesta l-a invitat şi pe Brâncuşi la solemnitatea deschiderii expoziţiei de către americani, pentru a marca apartenenţa sa la un mic popor din sud-estul european. O chestie de propagandă. Profesorul a încercat o reconciliere cu orice preţ. Brâncuşi a acceptat să vină la deschiderea oficială a Pavilionului României, dezlipindu-se de cercul său de amici franco-americani de la Muzeul de Artă Modernă din New York. Printre aceştia se aflau fiul lui Bourdelle (specializat în arta decorativă) şi Pierre Matisse, fiul pictorului (negustor de tablouri în Madison, pe Fifth Avenue).

La deschidere, pe lîngă doamna Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui S.U.A., se aflau diplomaţi şi oficiali cu jobene, ca şi românii, inclusiv arhitectul Octav Doicescu, creatorul pavilionului. Constantin Brâncuşi a venit în pardesiu cenuşiu deschis, cu pălărie de fetru, pe care o poartă pictorii şi artiştii. Nu i s-a luat în nume de rău, deşi era shocking să te prezinţi astfel îmbrăcat la o solemnitate cu diplomaţi şi demnitari. Cînd a început colaţiunea, Brâncuşi 1-a prins de braţ pe Doicescu şi 1-a poftit să dejuneze în pavilionul englezesc.

- Să nu te urci prea sus pe piramidă. Jos sînt locuri multe. În vîrf, ajung puţini şi sînt repede zvîrliţi. Viaţa se află jos pe pămînt.

Octav Doicescu a replicat cu un proverb persan:

- Cu regii, împăraţii şi oficialităţile trebuie să te porţi cum te porţi cu focul. Prea aproape, te arzi. Prea departe, îngheţi.

- Aferim!

Cînd au ajuns la restaurantul pavilionului englez, înconjurat de o peluză, britanicii îşi răsturnaseră cu nonşalanţă jobenele pe iarbă.

Brâncuşi şi-a aruncat pălăria de fetru pe peluză, s-a dezbrăcat tacticos de pardesiul gri deschis şi 1-a împăturit lîngă pălărie. Restul costumaţiei era de gentilom oficial. Fetrul pălăriei, în loc de joben, şi pardesiul gri deschis fuseseră doar un trucaj. Doicescu a renunţat la dejunul oficial, socotind că sculptorul nu poate participa din cauza costumaţiei. Dar avea costumaţia. O disimulase. Fusese cabotinaj sau neglijenţă din partea lui Brâncuşi? Doicescu îl socotea cabotin şi poznaş, o faţetă a caracterului său.

Împreună cu Suzana şi Octav Doicescu, cu cîţiva americani şi francezi, au început, seară de seară, să circule prin „boatele” New York-ului, mici localuri de noapte pitoreşti, în stil parizian. Brâncuşi nu mai venise în S.U.A. de cînd cu procesul vămilor americane care i-au taxat păsările măiestre drept produse industriale şi l-au acuzat de contrabandă cu obiecte de bronz lustruit (taxă mare). Statuile şi obiectele de artă se bucurau de scutire de vamă. Cu prilejul procesului, se obişnuise să locuiască la Hotelul Breworth din Washington Square, un cartier de soiul Montparnasse-ului din Paris. Era un hotel de mare lux, cam desuet, gen Athenée Palace din Bucureşti, sau Sacher din Viena. S-a mutat, apoi, de la Breworth la St. Maurice, hotel pentru tineret. Într-o „boată”, celebrul jurnalist Ward Price perora că, dacă s-ar realiza dedublarea personalităţii, ar vrea să trăiască, concomitent, la Paris şi Hollywood. Brâncuşi se simţea bine pretutindeni şi nu simţea nevoia „dedublării” pirandelliene. Avea echilibru interior şi scăpase de obsesia voiajurilor. Dar cel mai bine se simţea în atelierul său, unde adusese larii şi penaţii Gorjului. Cînd discuţia a alunecat spre doctrina Monroe, chestie politică la modă şi plicticoasă, Brâncuşi a întrebat, în şoaptă şi în româneşte, pe Suzana Doicescu:

- Ai copii?

- Da. Doi băieţi.

- Ţine-1 bine pe Octav. Nu ţi-e teamă că ai să-1 pierzi?

- De ce să-1 pierd?

- Ai dreptate. Eşti femeie frumoasă şi eşti mama copiilor săi. Românii sănătoşi şi cu scaun la cap, dacă sînt mai ales de la ţară, sînt monogami. Nu-l împiedici de la creaţie?

- Îl ajut şi poate îl completez.

- Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărţează, încearcă să-1 subjuge şi să-1 transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaş, se ia de piept cu viaţa. Femeia lui trebuie să aştepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulysse.

Se aflau într-un mic restaurant new-yorkez, unde cînta o orchestră cu balalaici şi cu muzicanţi recrutaţi dintre ruşii albi emigraţi. Trecuseră prin România. Învăţaseră şi cîteva cîntece româneşti. S-au apropiat de masa lor şi le-au cîntat melodia: „Colea-n grădiniţă, Sub bolta de viţă“. Melodia se cîntă la noi de-o jumătate de veac. Cînd a fost la Paris şi la New York, Maria Tănase i-o cîntase mereu „la ureche” statuarului celebru. Cîntăreaţa avea o adoraţie pentru Brâncuşi, împinsă pînă la fetişism. S-a certat cu Brâncuşi, cînd a ştampilat-o ca „bocitoare” şi a sfătuit-o să iasă din zaiafeturile boierilor şi să ajungă la marele bocet antic şi la cînt, la operă şi la recital, iar nu la crîşmă. Pentru muzica vocală, sculptorul avea o înaltă preţuire. Vocea omenească era pentru Brâncuşi, ca şi pentru Joyce, cea mai înaltă şi mai curată minune a expresiei muzicale. Cînd Brâncuşi a murit în 1957, Maria Tănase 1-a plîns cu lacrimi fierbinţi şi în bocete adevărate. Cu acest prilej, am fost iarăşi împreună, mai multe ore, cu clienta mea. După cîteva luni de la bocetele patetice şi zguduitoare, Maria s-a dus la arhitectul Octav Doicescu şi 1-a implorat să-i facă planurile pentru o şcoală de muzică folclorică la Tîrgu-Jiu. Dorea să se aşeze acolo, pentru ultimii ani ai vieţii sale agitate, şi să crească, la început, generaţii noi de cîntăreţe, de fetiţe aduse de pe plaiurile provinciei natale. Apoi, dorea să aducă eleve din toate colţurile pămîntului, pentru a le învăţa muzica folclorului românesc şi al altor naţiuni. Josephine Baker a strîns orfani de diferite naţionalităţi şi culori şi i-a crescut într-un castel din Dordogne, în Franţa. Din cîntăreaţă a vrut să devină mamă. Bocitoarea Maria Tănase, cîntăreaţa favorită la chiolhanuri, şansonetista grădinilor de vară, cu mititei şi frigărui, stilizatoarea folclorului la radio, a vrut să facă pedagogie la sfîrşitul vieţii sale agitate. Mulţimile au adorat-o pe Maria Tănase. Discurile, apariţiile la radio şi televiziune au popularizat-o. Cînd Maria Tănase a încercat să cînte într-un rol prim de operetă, în Pericola de Offenbach, s-a achitat cu conştiinciozitate şi inteligenţă. S-a adeverit, însă, profeţia lui Brâncuşi. N-a fost apariţia scontată şi n-a urcat o treaptă. Şi-a dat seama şi a suferit cumplit. Am încercat s-o consolez cu vorbe vane şi n-am reuşit. Pe-atunci, se războia cu impresarul unui turneu al său, protejat de oficialităţi. Jalea şi durerea şi-au găsit întruparea în bocitoarea Maria Tănase. Acesta era specificul stilistic al cîntăreţei. Fiorul pe care-1 aducea din străfundurile subconştientului şi dintr-un lut firav, cu un cap adolescentin, care semăna vag cu Eminescu, ca o soră cu un frate, în anumite momente patetice, cu o frunte prea boltită, cu membre fragile, se transmitea mulţimilor îndoliate. Visul de retragere la Gorj, ca profesoară de folclor muzical, nu s-a realizat. Nu a murit la umbra stejarilor din Gorj şi a monumentelor lui Brâncuşi. Visul ei suav a fost de curcubeu poli-naţional şi pacific. Seminţiile umane au, într-adevăr, rădăcini şi climat specific, dar sînt în emulaţie permanentă pe cerul întregii umanităţi. (Sfîrşit)

Barbu Emil Popescu, rectorul facultatii de arhitectura Ion Mincu, fragment de interview din revista "Arhitext"

2012-02-10T22:54:00.003+02:00

Ce directie vedeti in arhitectura contemporana din Romania?
Trebuie sa fiu de acord cu profesorul Doicescu, care a spus ca arhitectura este ceea ce poti face cu oferta de tehnologie, material si gandire dintr-o tara. Nu vad sa facem altceva decat ceea ce ofera nivelul tarii noastre. Cat despre studentii care aspira la o cariera in afara granitelor, nu pot decat sa ii sfatuiesc sa mearga acolo unde se pot exprima, unde pot fi demni si nu doar marunti slujbasi...

Fragment dintr-o emisiune din 1992 la radio România cultural

2012-01-08T17:23:00.000+02:00

http://www.culturalazi.ro/emisiuni/es.shtml?sh=9&ed=25311

Cultura regionala - Revansa localului si a individului - Contributia acad. prof. dr. arh. Octav Doicescu

2012-01-08T17:15:00.002+02:00

Articolul de fata face parte din stradania autorului de incadrare a creatiei prof. arh. Octav Doicescu , a operei sale preponderent interbelica , in cadrul scolii nationale de arhitectura .

Viziunea profesorului arhitect Octav Doicescu cu privire la arhitectura moderna, romaneasca, ce trebuie promovata in orasele noastre , il recomanda arhitectilor de azi ca un precursor al ‘’ regionalismului critic", cu 50 de ani inaintea arhitectului Kenneth Frampton , ideologul si teoreticianul acestui curent din arhitectura moderna . Din 1980 pana astazi , regionalismul critic si- a dovedit actualitatea si forta . In secolul XXI , acest curent grupeaza opozitia fata de fenomenul de globalizare prezent in societatea moderna , globalizare care are ca scop principal stergerea trasaturilor specifice , traditionale , ale natiunilor , insasi termenul de “ natiune “ urmand a fi abandonat .

Deoarece Scoala nationala de arhitectura s-a bazat de la inceput pe contributia unor mari arhitecti de talia lui Mincu , Cerchez sau Petre Antonescu, sa vedem daca arhitecti moderni de talia lui Octav Doicescu , H. Delavrancea , P. Smarandescu , S. Ciortan etc. pot influenta in bine creatia arhitectilor romani de azi . Anticipand raspunsul, afirmam de la inceput ca arhitectura cu nuante lirice si urbanismul de tip organic ale profesorului Octav Doicescu constituie exemple de referinta in arhitectura romaneasca a caselor frumos concepute , aceste exemple inscriindu- se cu succes in diversitatea scolilor de arhitectura din Europa , in suita realizarilor importante din perioada interbelica . Urbanismul si arhitectura promovate de Doicescu se inscriu in cadrul contributiei arhitecturii romanesti la arhitectura europeana , in cadrul contributiei culturii noastre la cultura Europei .

In perioada postbelica a creatiei , perioada influentata de factorul politic ( cu handicapul neapartenentei arhitectului la partidul unic ) , de nocivitatea curentului realist socialist - curent impus din afara tarii , de concurenta neloiala a arhitectilor clientelari regimului comunist si de inaintarea in varsta a profesorului , Doicescu a continuat sa fie prezent in epoca cu lucrari mari , frumos concepute , cu studii teoretice, articole si cuvantari , dovedind crezul sau artistic de o viata ; aflam astfel legatura si continuitatea creatiei interbelice cu cea postbelica . Totodata mentionam buna cunoastere de catre profesor a arhitecturii vest si est europene , a arhitecturii din SUA , Brazilia , Mexic etc. prin deplasarile sale in strainatate ( trimis de statul roman, de Uniunea Arhitectilor sau calatorii particulare ), deplasari urmate de articole publicate in presa vremii sau de referiri ce apar in conferinte sau in activitatea de la catedra .

Toate cele de mai sus sustin dimensiunea de arhitect european a staturii profesorului . Poate si mai mult , gandindu- ne la primirea de catre Octav Doicescu a titlului de “Cetatean de onoare a orasului New York “ si a medaliei de argint a Targului mondial 1939 - 1940 , ca autor al proiectului ( si coordonator al realizarii designului interior ) la Casa Romaneasca si coautor al Pavilionului Romaniei , impreuna cu arh. G. M. Cantacuzino.

Eseistul, filozoful si profesorul Sorin Alexandrescu arata in articolul sau “ Identitate in ruptura“, aparut in « Secolul XX »,1999 – 2000 , nr. 10-12, referitor la contextul istoric , geografic si politic al evolutiei tarii noastre, ca nu exista o cultura provinciala, ci exista cultura de mare calitate sau non- cultura , in principal datorata motivelor politice . Se arata ca exista o cultura a marginii ; ca romanii traitori la marginile a trei imperii - otoman, tarist si habsburgic , au creat in provinciile romanesti culturi de margine in raport cu centrele imperiilor amintite . Totusi, o cultura de margine nu este o cultura inferioara, ci este o cultura diferita de cea de la centru . Se arata in continuare ca aceste culturi de margine au sansa sa fie puternice deoarece, dupa disparitia imperiilor , practic nu mai exista centre , poate doar Washingtonul , apreciaza autorul . Culturile plasate intre vechile centre care nu mai exista , culturile de margine , devin cele mai creative . Culturile de margine se definesc mai bine drept “ culturi de interferenta “, noua Europa fiind mai degraba una a diferentelor fara sfarsit , nu una a blocurilor inchise , opuse unul altuia, precum Vestul, Estul si Mitteleuropa. In contextul aratat , “ culturile provinciale “ isi pot redobandi interesul , demnitatea si dreptul lor la existenta ; extremitatile devin la fel de interesante ca centrele , culturile provinciale fiind in fapt , culturi de interferenta . Sunt mentionate cateva tari avand puternice culturi , tari ca Finlanda, Portugalia, Polonia precum si tari aflate la granita catolicismului cu ortodoxismul ( zone de ruptura, na. ): Ucraina - Polonia, Serbia- Croatia , Transilvania sau tari mici, ca Olanda aflata intre Germania si Anglia , Belgia cu cele doua comunitati ale sale sau Elvetia tricomunitara. Toate aceste culturi sunt guvernate de acelasi principiu al crizei de identitate, al absorbtiei conflictuale ale unor unde culturale contradictorii, a unui model provincial, pe de- o parte molcom, pe de alta parte obsedat de ratare si lipsa de perspectiva .

Dupa ce filozoful Sorin Alexandrescu ne - a vorbit, in articolul amintit, de Europele uitate, neglijate si dispretuite care se vor vindeca de propriile lor temeri, sa trecem, in argumentatia noastra pro, privind cultura / arhitectura regionala, la marele filozof contemporan, din Karlsruhe - Germania, la Peter Sloterdijk , urmarind un fragment din cartea sa « In aceasi barca ». Cartea, aparuta in 1993, surprinde prin ideile actuale , idei cu aplicabilitate la cultura/ arhitectura regionala europeana.

Politica este gandita ca arta a posibilului care incearca sa dezamorseze un paradox pe care conceptul de umanitate il implica. Acest este faptul ca apartinem celor carora nu le co- apartinem. Arta posibilului se aplica la era industriala care trebuie sa- si asume « moartea lui Dumnezeu ». Centrul divino- monarhic al politicii clasice este inlocuit de « drepturile omului » care se situeaza intre epoca agrara ce piere si acel « cumva » ce se defineste in functie de caile de acces, gari, terminale si legaturi ( comunicare , comunicatii ).

Globalizarea dezvolta ultimele forme de politici clasice oferind o lume fara forma, o societate fara identitate, un spirit postmodern al lipsei de fond, statul devenind un castel de nisip, la orizont ridicandu- se o internationala monstroasa a ultimilor consumatori. Autorul da culturii un rol terapeutic , cultura fiind un set de sonoritati care acordeaza coapartenenta pentru ca popoarele sa interpreteze impreuna . In absenta absolutului « arta repetitiei omului prin om » este la limita sferelor paleopoliticii si hiperpoliticii . « In aceiasi barca » este un titlu- concluzie pentru europenii ce au un destin comun : Europa unita .

Supravietuirea comunitatilor in postmodernism se ciocneste cu neajusurile conceptului postmodern (Fredric Jameson : Postmodernism or the Cultural Logic of Latecapitalism/1991 ) : - o noua « lipsa de adancime » ce se regaseste in noua cultura a imaginii sau a simulacrului ; - o slabire accentuata a istoricitatii ca rezultat al ideii expuse mai sus ; - o relatie continua de tip « schizofrenic » a eului cu sine insusi ; - o relationare adanca a socialului cu o tehnologie cu totul noua , care este ea insasi ipostaza a unui sistem economic mondial cu totul nou ; - « pastisa » ca forma stilistica predominanta de exprimare in postmodernism ;

Inaintea epocii postmoderne , modernismul in arhitectura a fost si el aspru criticat. Stilul International practicat de Le Corbusier si Mies van der Rohe este acuzat de distrugerea orasului traditional si a culturii micilor comunitati care il alcatuiau. In postmodernism , arhitectii nu isi mai pot permite sa fie intimidati de limbajul moral puritan al modernismului ortodox in arhitectura :

- Prefer elementele hibride in locul unora « pure », compromisul mai degraba decat « sinceritatea », distorsiunea in dauna abordarii « limpezi » , ce este ambiguu fata de ce este « articulat », ceeace este inconsistent si echivoc mai de graba celui direct si clar . Sunt pentru o vitalitate ravasita mai degraba decat pentru o unitate evidenta . ( Robert Venturi : Complexity and Contradiction in Architecture/ 1966 ). Acelasi Robert Venturi ridiculizeaza deviza lui Mies van der Rohe « less is more », inlocuindu- o cu « less is bore » ( mai putin este mai mult / mai putin este plictisitor) . Aceasta noua expresie a devenit esenta noii arhitecturi moderne americane.

Ne intoarcem din nou la paginile lui Peter Sloterdijk din « In aceiasi barca » pentru a extrage esentialul din conceptele « individual, local, regional ». Peter Sloterdijk : In viitor nu va functiona o hiperpolitica fara revansa localului si a individului. Regiuni intinse se vor delimita de dictatul capitalismului globalizat asupra formei lumii, prin greve latente sau manifeste. [...] Parti semnificative ale populatiilor vor intoarce spatele cu o idiferenta dusmanoasa la tot ce e politic. Ar fi indicat sa ne pregatim pentru lupte seculare intre caracterele si regiunile lumii modernizator- globalizatoare si cele conservator- localiste. Motivul « revolutiei conservatoare », care a fost probat de doua ori trei generatii in miscarile de rezistenta catolicizante din centrul si sudul Europei, va face probabil o stralucita cariera interculturala sub semnul religiosului, culturalismului si regionalismului. Intr-o lume fara forma, intr-o societate fara identitate, vor fi provocate reintoarceri, reinsusiri si reverente in masa la vechile valori ( Peter Sloterdijk : « In aceiasi barca »).

Sa facem si noi reintoarceri, reinsusiri si reverente la textele filozofului roman Sorin Alexandrescu ( Modernism si antimodernism, din nou cazul romanesc - antologie de texte , scoala doctorala UAIM ). Autorul acorda cel mai mare credit curentului antimodern in Romania ( curent cu reintoarceri si reinsusiri « ale traditiilor locale si religioase legate de loc- spatiu- amplasament »). Termenul de « antimodern » a fost propus de Antoine Compagnon si coincide cu conceptul « modernism etic » ( Sorin Alexandrescu ») si « modernism epifanic » ( Griffin).

In Romania , blocul « antimodern » cuprinde valori de talia lui Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Noica, Comarnescu, Constantin Brancusi. Ei urmeaza linia Nietsche, Spengler, Dilthy- morfologia germana a artei, legata indirect cu Husserl si Heidegger, Pappini, Unamuno, Ortega y Gasset. Peter Sloterdijk urmeaza si el linia filozifilor germani amintiti.

Inainte de a trece la « arhitectura cu nuante lirice si a urbanismului organic » ce caracterizeaza creatia marelui arhitect roman Octav Doicescu ( 1902- 1981), sa poposim un timp in modernul nuantat al Regionalismului critic /1980 – concept al prof.arh. Kenneth Frampton , pentru enumerarea cele sase puncte ale regionalismului critic :

Incurajarea practicilor marginale si critice asupra modernizarii, fara abandonarea aspectelor emancipatoare ale dezvoltarii ; intelegerea arhitecturii si urbanismului ca acte limitate in sens spatial si temporal .
Initierea construirii ca act tectonic ; relatie clara si expresiva dintre structura si anvelopanta .
Proiectul de arhitectura sa fie legat esential de caracterul locului, de topografie si de caracteristicile climatice, prin care lumina si ventilatia naturala dobandesc un rol determinant in conformarea anvelopantei.
Favorizarea aspectelor fenomenologice ale perceptiei multisenzoriale, reinscrierea corpului uman in arhitectura.
Denuntarea simularii populiste a unei estetici vernaculare si recomandarea utilizarii unor resurse stilistice diferite, deopotriva traditionale si moderne.
Descentralizare si rezistenta impotriva omogenizarii globale caracteristica civilizatiei universale si culturii de consum, prin sprijinul acordat culturilor, practicilor si organizatiilor profesionale locale.

Iata ce ne spune prof. Arh. O. Doicescu in articolul « Spiritul arhitecturii Bucurestilor » aparut in cartea - program « Catre o arhitectura a Bucurestilor », autori : Marcel Iancu, Horia Creanga, Octav Doicescu, lucrare editata de Asociatia pentru urbanistica Bucurestilor, aparuta in 1930, cu 50 de ani inainte de lucrarea intemeietorului « Regionalismului critic » Kenneth Frampton – « Modern Architecture - A critical History » :

- Dorim o formula de altoire a spiritului romanesc pe arhitectura moderna, desigur asemanarea acestei arhitecturi cu vechea noastra arhitectura va fi numai spirituala ; arhitectura moderna se va dezvolta cu ajutorul materialelor locale si tinand seama de conditiile climaterice [...] Dezvoltarea arhitecturii locale preconizate de noi va trebui sa fie filtrata de cateva generatii [...] Alaturi de framantarile mestesugarului si artistului, trebuie sa vegheze insa si cetateanul. Locuitorii acestei cetati ( B u c u r e s t i u l ), deasupra proprietatilor individuale , au o proprietate colectiva : frumosul.

Citatul de mai sus, amintit in articolul : Alin Toma Negoescu « Mestesug si arta - Prof. Arh. Octav Doicescu ( 1902 – 1981 ) »revista ARHITECTURAnr. 2/ 2011 este intregit de ultimul paragraf, de incheiere : Arhitectul roman Octav Doicescu este un profet ( Kenneth Frampton si Harwell Harris : in viitor sustinerea oricarei culturi autentice va depinde substantial de capacitatea noastra de a genera forme vitale ale culturii regionale prin asumarea unor influente externe pe plan cultural ) ; in acelasi timp traditional si modern , umanist, artist- filozof- cetatean, a sfidat barierele geopolitice , a invins prin mestesugul si arta sa scurgerea timpului, devenind un clasic al arhitecturii romanesti ( G. M. Cantacuzino – Clasicismul ca stare de spirit ) .

Titlul eseului de fata : Cultura regionala – revansa localului si a individului , este sustinut de legatura pe care am gasit- o intre textele lui P.Sloterdijk si cele ale lui S. Alexandrescu, F. Jameson, R. Venturi, K. Frampton, Octav Doicescu.

Sunt desigur indatorat Scolii doctorale de la UAIM, ca pleiada de filozofi contemporani cu care am facut cunostiinta la cursuri , ne ajuta sa comentam creatia unui mare arhitect roman cu un pas mai departe decat ar fi putut fi facuta cu cativa ani in urma . Astfel conceptul de « Genius Locci » al lui Norbert Schulz este fericit completat si nuantat de catre « regionalismul critic « al lui Kenneth Frampton, iar criticului vehement al vernacularului si al traditionalului ( l- am numit pe Neil Leach ) ii putem opune acum pe Peter Sloterdijk in tandem cu Sorin Alexandrescu. De ce subliniem necesitatea opozitiei noastre fata de Neil Leach ? Pentru ca nu suntem de acord cu verdictul acestuia ca orice arhitect care agreaza locul, amplsamentul, traditia locala, este situat neaparat pe linia Heidegger- « Heimat « , fiind un « potential fascist » . Este aprecierea unui filozof ce traieste intr- un spatiu fara vechi traditii culturale , intr- o lume noua , globalizata , in care marea natiune americana se simte mai bine , creindu-si ascendente fata de statele vechii Europe care au scapat de frica imperiilor, a dictaturilor trecute ; ascendentul noului fata de vechi , a coastei de vest fata de coasta de est !

Pe noi, ca romani ce apartinem unei culturi de interferenta , unei culturi a nuantelor, important este ca linia « antimodernilor » : Eminescu, Brancusi, Blaga, este continuata de Noica, Eliade, Cioran , Tutea , parintele Staniloaie, iar linia arhitecturii lui Mincu, Cerchez si Ghika- Budesti este continuata in epoca moderna de lirismul celor mai buni cunoscatori ai culturii romanesti si modern - europene, seniorii arhitecturii romanesti contemporane : G.M. Cantacuzino , H. Delavrancea , O. Doicescu.

Cat priveste « revansa individului », dau mai jos un citat din articolul meu aparut in revista ARHITECTURA nr. 3/2011 , articol intitulat : Prezenta interbelica si postbelica a Prof. Arh. Octav Doicescu – interviu cu Andrei Doicescu , Paris, aprilie 2011 :

In materie de asemanari, interiorul imbracat in lemn al holului rectoratului Institutului Politehnic ( arh. Octav Doicescu ), pare proiectat de Alvar Aalto , semanand cu interiorul Pavilionului Finlandei la expozitia mondiala NY- 1939 . Este vorba de inrudirea in spirit a doi mari arhitecti (ce apartin unor « culturi de interferenta »), Doicescu- ca arhitect si teoretician al arhitecturii – fiind cel mai aproape de Aalto dintre romanii moderni . Ne gandim la eleganta si proportiile elementelor constructive si a celor decorative , sublinierea functionalitatii dar si a formei, prin tectonica materialelor de constructie folosite . Ce i- a lipsit lui Octav Doicescu sa ajunga la notorietatea lui Alvar Aalto ? O Romanie europeana, fara comunism si o pleiada de arhitecti romani de prima mana, selectati prin concursuri interne si internationale , cu care sa concureze. Echipa Alvar Aalto castiga concursuri obtinand premiile I, II, si III la aceeasi participare !

Din nou, influenta politicului . Parerea filozofului german Peter Sloterdijk exprimata in lucrarea « In aceiasi barca » , ne va incuraja spre concluzia urmatoare :

Indata ce parti semnificative ale populatiei vor intoarce spatele cu o indiferenta dusmanoasa , la tot ce e politic , abia atunci va fi inteleasa si creatia « marelui prezent » , prof . arh . Octav Doicescu .

Devine astfel clara necesitatea actuala a restituirii personalitatii Profesorului, care si- a pus amprenta pe o creatie de jumatate de secol de arhitectura romaneasca : 1930 - 1980. Revansa individului , a profesionistului Doicescu, va fi recunoscuta si de detractorii sai , odata cu « intoarcerea spatelui , cu o indiferenta dusmanoasa la tot ce e politic « , la tot ce e strain de spiritul culturii poporului roman. Lectia data noua de Profesor va fi inteleasa de cei care ii studiaza opera, de cei care vor intelege necesitatea asezarii corecte a valorilor in Romania .

Intr- o Europa in care se ruleaza cu viteze diferite ( economie si cultura ) , sa urmam exemplele arhitecturii regionale , locale, pentru marirea vitezei de inaintare prin realizarea unei revanse fata de cei care cultiva cultura imaginii , a formei fara continut , a unei arte fara forma ; « culturile mici » isi vor aduce aportul lor, de specific, la tezaurul umanitatii, acesta este trendul actual dupa ce omenirea va fi inteles efectele devastatoare ale uniformizarii prin extrema tehnologizare si globalizare . Profesorul Doicescu a vrut sa lase urmasilor o lume apropiata spiritual de valorile traditionale ale spatiului mioritic , carpato – dunarean, in speranta ca acesti urmasi vor duce mai departe faima interbelica a Romaniei prin formarea unor talente cultivate, deosebite .

Sansa dintotdeauna a arhitectilor romani a fost fabuloasa arhitectura populara ca sursa de inspiratie pentru arhitectura romaneasca culta, moderna ( ne gandim la folosirea elementelor decorative populare in pictura, de catre medicul- pictor Ion Tuculescu in crearea operei sale ... ) Nu analizam aici arhitectura neoromaneasca care, prin nenumaratele cladiri realizate, a dovedit ca nu a reprezentat o etapa convingatoare ce poate fi continuata astazi. Dar, potentarea arhitecturii contemporane in Romania , de catre arhitectura traditionala a satului romanesc , este posibila ? Regionalismul critic raspunde afirmativ, seniorii arhitecturii locuintei interbelice romanesti H. Delavrancea si O. Doicescu sustin prin arhitectura locuintei realizata de cei doi ca spiritul arhitecturii traditionale este viu ( demersul similar , al arh. Constantin Joja , demers aplicat la locuinte moderne cu mai multe nivele , a fost mai putin apreciat si chiar criticat serios dupa 1990) .

...Mare lucru aceasta imagine specifica. Ea nu e o inventie , ci o realitate esentiala care descrie si deosebeste chipul fiecarei asezari rurale. Caci satele romanesti nu sunt imagini anonime : ele au o netagaduita personalitate in infatisare. Ea vine din atat de vechea si diversa lor structura, din felul atat de variat de a cladi dar si din atat de felurita particularizare a unor valori de cultura materiala si spirituala. Si daca sociologii de pretutindeni vorbesc dcspre « un miracol rural romanesc », unitar in esenta si divers in bogatia expresiei, noi stim ca acesta nu e, de fapt, un miracol, ci o fireasca prelungire a unor stravechi traditii, ca nu e un miracol ci un exercitiu perpetuu de adaptare la istorie, o necontenita schimbare , dar in spiritul statorniciei, prin respectarea unor criterii esentiale in raporturile cu natura. Ca, de pilda, buna intelegere cu imprejurimile ( relief, arbori si ciudatenii ), pe care satul n- a tradat- o niciodata; sau discretia simtului masurii, ce n-a fost niciodata desmintita prin concurente neloiale cu situl ; sau chibzuinta fata de stramtorarile cadrului ( lunci inundabile, vanturi rele, terenuri alunecatoare ) peste care intelepciunea satului n- a trecut niciodata ; sau, in sfarsit, aceasta integrala intelegere a conditiilordate, a existentului, ce a ingaduit satului sa se cladeasca in libertatea « duhului pitoresc » si sa se invaluie, astfel, in farmecul sau specific...

Continuam sa citam din uitatul poet al satului traditional romanesc , Sebastian Moraru . ( « Aceste case taranesti « , lucrare aparuta in Scrisul Romanesc, Craiova , 1986 ) : Transfigurata de puterea simbolului si sustinuta in infinitele prelungiri de care acesta este capabil , casa se transforma intr- un dinamic mecanism metaforic [...]. Daca ne incumetam sa o privim astfel, simpla casa de taran devine un complicat si mestesugit mecanism poetic , in stare, astfel, sa recompuna, intr- o spatialitate care este a metaforei, mai mult decat a arhitecturii , si sub o stresina scunda , un intreg univers : cu iarba si cu flori , cu pasari si cu stele , si cu omul in mijlocul tuturor.

La 30 de ani de la moartea Profesorului , mare parte a « varfurilor » arhitecturii romanesti actuale , a practicienilor , a profesorilor si doctorilor arhitecti, a arhitectilor administratiei locale, vor avea parte de recunoastere nationala sau europeana ? Ca purtatori ai unor interese individualiste sau de grup, acestia nu apartin azi nici localului nici individualului. Mai grav este faptul , ca ei insisi , nu se considera urmasi ai unor inaintasi ai arhitecturii romanesti si se inscriu pe linia : noul omoara vechiul , noi o luam de la zero...

Vom avea « revasa uitarii » fata de o profesie care inceteaza sa mai aiba rolul ei in societate ? Proprietatea comuna , frumosul , va inceta sa mai fie legata de breasla arhitectilor in postmodernul romanesc ?

Singura sansa probabila a tinerilor arhitecti : reintoarcerea continua la antimodernismul « culturilor mici » in raport cu centrele de cultura actuale . Asteptam deasemenea revansa arhitecturii oraselor mici fata de arhitectura oraselor mari, revansa « arhitectilor mici », a tinerilor fata de senatorii de drept ( vezi mafia proiectelor ), revansa tinerilor studiosi care vin cu lectia invatata. Cu lectia adaptarii la modern a arhitecturii locale . Cu lectia profesorului Doicescu.

Aceasta poate fi sansa noastra , in contextul participarii la concursuri interne si internationale , in care sa se obtina de catre aceiasi echipa , a premiilor I , II si III !

Drd. arh. Alin Toma Negoescu

Centrul etic (un articol de Stefan Lungu din revista arhitectura 1996)

2011-12-22T22:43:00.001+02:00

"în definitiv, nebunul oferă arhitecţilor şi Bucureştilor o şansă unică; întrebarea care se pune este următoarea: este breasla pregătită să facă faţă unei astfel de provocări, nu din punct de vedere profesional, ci din punct de vedere etic. "

OCTAV DOICESCU

Dacă este vorba de amintiri, trebuie să ne referim la un punct declanşator. Un fenomen distructiv - cutremurul din 1977 - a inflamat ambiţiile conducătorilor şi a stârnit imaginaţia arhitecţilor. Au apărut mari posibilităţi de intervenţie în zonele distruse din centrul oraşului.

Indiferent de aceste dispute, exista la vremea respectivă, în 1977, un curent important care susţinea o dezvoltare est-vest-nord-sud. Exista direcţia majoră care orienta structurile către nord, cu ieşirea spre Ploieşti şi Braşov, dar şi circulaţii foarte importante între cartierele noi din est - Balta-Albă - şi vest - Păcii, Drumul Taberei, cu marile parcuri industriale adiacente. Vroiam să remodelăm şi să intervenim acolo unde oraşul era congestionat, să-i găsim fluenţele pierdute. Importantă pentru noi era imaginea Dealului Arsenalului care, prin particulara sa topologie, este un spaţiu privilegiat al oraşului, conştientizat ca atare de multă vreme în opinia arhitecţilor. Sub o formă sau alta, acest loc fusese protejat de arhitecţi împotriva tentaţiilor de a-l ocupa, pe care totalitarismele instalate în România le-au tot avut de la sfârşitul anilor 1930 încoace. Era un loc mult prea important pentru oraş, acolo se afla Mânăstirea Mihai Vodă, locul păstra memoria vechilor curţi domneşti - acolo fusese Curtea Arsă, acolo existase un cartier foarte vechi al oraşului. O dezvoltare în această zonă ar fi necesitat o operaţiune de chirurgie urbană fină, capabilă să valorifice încărcătura semantică a locului.
Pentru a proteja dealul de o intervenţie prematură, arhitecţii au tot spus că momentul unei intervenţii nu sosise încă, că suntem prea săraci, că pentru o asemenea operaţie este nevoie de o forţă pe care nu o aveam. Dacă această capabilitate nu exista înainte de război când eram mult mai puternici, era evident că în 1977 eram mult mai puţin înarmaţi pentru a ataca zona, cu toată încărcătura de responsabilitate pe care operaţia o cerea. Din toate ceţoasele informaţii ce pluteau în aer se desluşea dorinţa ca pe deal să apară un fel de cetate interzisă, un loc al puterii absolute. Am realizat foarte târziu că aceasta era intenţia reală. În primele faze ale proiectului am crezut efectiv că locul se poate pune în valoare. Câteodată ne spuneam chiar - cu un fel de umor care astăzi ne apare de-a dreptul negru - că numai un nebun ar fi în stare să declanşeze energiile cerute de dimensiunile proiectului. Sub o formă sau alta, ne spuneam noi atunci, dacă lucrurile rămân în cadrul profesioniştilor, există o şansă ca oraşul să se dezvolte în urma acestei intervenţii.
[...]

În aceste împrejurări au apărut invitaţiile. Echipe de arhitecţi cu o consolidată reputeţie, profesori din Institutul de Arhitectură pe de o parte şi mari institute de proiectări pe de altă parte au fost invitaţi să participe la o dezbatere cu arhitectul şef al oraşului în care s-a pus această problemă şi s-au format în prima etapă şaptesprezece sau optsprezece colective care să se ocupe de schiţe de idei pentru noul Centru Civic.
[...]
Afinităţi şi tipuri de soluţii existau. Existau de la început soluţiile triumfaliste: axa şi clădirea monumentală în capăt, compoziţia reglată în regim de perpendicularitate; erau altele mai peisagere, încercând să dramatizeze valoarea dealului (nu prea mare de felul lui). Toate soluţiile aveau ca reper principal Dâmboviţa. Principala perspectivă prelungea axul Dâmboviţei spre vest, părăsind cheiul la Piaţa Naţiunilor Unite de astăzi, către botul dealului şi Mânăstirea Mihai Vodă. Acolo era concentrat Forul politic. Unii au înţeles de la început că este un sediu unic, dar echipa în care am lucrat eu a cochetat tot timpul cu ideea că această compoziţie trebuie să aibă trei corpuri, ce ar corespunde celor trei autorităţi ale statului. Încercam astfel să strecurăm în proiect ceea ce lumea literară sau artistică numea şopârle. Cred că mai mulţi cochetau cu ideea că autoritatea, comanditarul poate fi oarecum dus cu vorba şi că arhitectul îşi va putea îndeplini în cele din urmă misiunea pe lângă, eventual în dauna sau chiar împotriva intenţiilor şi voinţei lui. Cu inconştienţă, am cultivat iluzia că, profitând de nebunie, sistemul poate fi păcălit şi că lucrurile pot fi făcute bine. Am crezut lucrul acesta şi sunt convins că mulţi dintre colegii mei au crezut şi ei.
[...]

Legenda spune că tovarăşul, aflat pe Dealul Arsenalului, pe locul unde urma să fie construit Palatul, a dat cu ochii de blocul din Piaţa Naţiunilor Unite. Blocul răpea perspectiva şi în plus nici nu era în punctul cel mai înalt al dealului. Aşa a apărut ideea aberantă de a muta Palatul în vârful dealului şi a face o străpungere spre Piaţa Unirii trasă spre sud, prin distrugerea unui întreg cartier. Nu am crezut nici o clipă că este posibil, ne dădeam seama că este o operaţiune de foarte lungă durată, care cere eforturi materiale uriaşe. Am trasat totuşi această axă în proiectul nostru - încercând încă o dată să păcălim puterea, în speranţa că ea nu se va face niciodată - dar am plasat principala clădire tot în botul dealului, înspre Dâmboviţa.

În proiectul nostru (al colectivului condus de profesorul Octav Doicescu, din care făcea parte autorul confesiunii, n.n.), accentul figurii urbane era plasat pe Dealul Arsenalului, cu o dublă deschidere, către nord, prin Schitul Măgureanu, şi către est şi vest, prin intermediul Dâmboviţei, astfel încât să primească o lumină şi o modelare prin soarele de dimineaţă şi cel de după amiază. Cetatea politică de la capătul vestic trebuia să respecte importanţa cetăţii religioase - care era Dealul Patriarhei. Axa monumentală către Piaţa Unirii, ce s-ar fi realizat într-o etapă îndepărtată, se închidea printr-un loc public, cu sală polivalentă, hotel etc., în ideea că realizarea cerea sacrificii publice mari şi ar fi trebuit să revină vieţii oraşului. Am propus atunci o morfologie a domeniului construit între aceste două puncte astfel ca cele două cetăţi să fie puse în valoare. Nu ne-am gândit nici o clipă, şi nici nu a fost vorba, că axa se va prelungi dincolo de Piaţa Unirii. În prima fază, intervenţiile erau minore, se păstra Spitalul Brâncovenesc, se păstrau Halele vechi, tot cheiul, intervenţia ar fi păstrat, la o scară adecvată, morfologia preexistentă.

Proiectul nostru s-a concentrat asupra legăturilor nord-sud, tulburate de axa propusă. Bulevardul Haşdeu trecea pe sub deal şi completa inelul central de circulaţie, reluam traseul - corectat - al străzii Uranus. Stadionul Republicii era păstrat cu o destinaţie mussolliniană, pentru ceremonii şi adunări cu mulţi participanţi. Era o schemă apropiată de planurile care existaseră în anii 1935-1936, alinieri la acest traseu fuseseră deja implantate. Şi sunt convins şi astăzi că această schemă ar fi servit mult mai bine scopul unui nou centru.

Când am început această aventură, Doicescu, "il Proffessore" cum îl numeam noi, a spus următorul lucru: în definitiv, nebunul oferă arhitecţilor şi Bucureştilor o şansă unică; întrebarea care se pune este următoarea: este breasla pregătită să facă faţă unei astfel de provocări, nu din punct de vedere profesional, ci din punct de vedere etic. Îndoiala Proffessore-lui s-a dovedit justificată. Breasla a fost incapabilă să răspundă corect provocării etice pe care a implicat-o întreaga situaţie. Congregaţia noastră a abdicat etic şi s-a pliat la regula jocului impusă de sistemul totalitar prin diviziune, atomizare, segregare, ceea ce a făcut posbilă concentrarea deciziei de către dictator şi de către grupul din imediata lui apropiere. Dacă nu sunt eu acolo, se spunea atunci printre colegi, vine altul şi face lucrurile care se cer într-un mod foarte prost. Aşa s-a făcut că, din aproximaţie în aproximaţie, cineva a desenat ceea ce a vrut dictatorul, a tot desenat până el a zis: aşa da, asta este ceea ce vreau. În sensul acesta, arhitecţii au abdicat de la etica profesională şi au desemnat şi transpus în material definitiv ceea ce îşi închipuia că este arhitectură un conducător primitiv, incult şi infinit arogant.

[STEFAN LUNGU în revista Arhitectura, 1996]

articol publicat de armyuser http://storage.canalblog.com/81/08/638340/70565269.gif

Povestea centrului civic

2011-12-17T22:57:00.003+02:00

Dupa cum se vede mai jos, si autoarea specifica ca proiectele de sistematizare a zonei Uranus dar si solutii pentru reamenajarea cursului Dîmbovitei existau înca din anii 1920-1930. Bineînteles ca solutia Uranus era total diferita de cea de azi. In aceeasi perioada a mai existat planul construirii bisericii neamului în actuala piata a Unirii. Cît despre "asanarea Dîmbovitei", care era necesara, solutia gasita în anii 1980 este cea la care se gîndeau edilii în anii 1930. Revenind la zona Uranus, bineînteles ca nu era vorba de nici o constructie strategic monumentala... Nici un minister si nici o anexa a puterii. Este un subiect care merita un studiu amplu, iar informatii despre aceste proiecte se gasesc în presa epocii : ziarul "Universul", ziarul "Informatia", ziarul "Seara", saptamînalul "Orasul", ziarul "Raza", ziarul "Gazeta" si "Monitorul oficial". Ma mir ca nici un cercetator nu a facut efortul sa gaseasca un material pentru un astfel de studiu comparativ.

"Arhitectura in proiectul comunist", Ana Maria Zahariade, capitolul "Povestea centrului civic" (fragment)

Case din cartierul Jianu, 1995

2011-12-09T00:30:00.000+02:00

1995 Case Parcul Jianu .

Durée : ‎4:53

Unele case avînd acoperisul deteriorat, s-a pus tabla in locul olanelor. Dar din 1995, cind noua nomenclatura si les "nouveaux riches" s-au instalat in cartier, s-au bunkerizat si supraetajat. Ziduri inalte au ascuns casele privirii trecatorului, gradinile nu se mai vad, aspectul convivial a disparut.

Luna Bucurestilor, 1936, fragment dintr-un film de Octav Doicescu

2011-12-07T22:40:00.001+02:00

Luna Bucurestilor

Durée : ‎1:36

Cum arata Luna Bucurestilor construita in 1936 si daramata dupa anii 1945. Fragmente...

Case din cartierul Jianu, 1995

2011-12-07T22:36:00.000+02:00

Case din cartierul Jianu .

Durée : ‎2:07

Case, unele deteriorate altele refacute fara a respecta originalul...

New York, World's Fair 1939, fragment dintr-un film scurt de Octav Doicescu

2011-12-07T22:14:00.000+02:00

new - york 1939 .

Durée : ‎8:44

New York, World's Fair 1939. Prezenti : Mac Constantiescu, Suzana Doicescu, Octav Doicescu. Filmat de O.D. Spre sfarsit mic film comercial...

Mangalia, 1939-1941, fragment dintr-un film de Octav Doicescu

2011-12-07T22:06:00.001+02:00

IMAG0076.MP4

Durée : ‎0:48

Mangalia, 1939-1941 : Suzana Doicescu, Clody Brthola , nesigurà prezenta sorei lui Clody si a lui Jeni Acterian. Era un grup de prietene nedespartit in acea perioada...

New York 1939 (I), fragment dintr-un film scurt de Octav Doicescu

2011-12-07T21:45:00.001+02:00

new-york

Durée : ‎0:25

New York, Suzana Doicescu

New York 1939 (II), fragment dintr-un film scurt de Octav Doicescu

2011-12-07T15:11:00.008+02:00

new - york 1939

Durée : ‎1:41

Personaje : Suzana Doicescu, Mac Constantinescu, filmati de Octav Doicescu.

Snagov, anii 1940, fragment dintr-un film de Octav Doicescu

2011-12-07T15:10:00.004+02:00

Snagov

Durée : ‎3:28

Snagov, anii 1940. Personaje : Mac Constantinescu. Nu este sigur : Arh. Dan Iovanescu si Horia Creanga (foarte corpolent) care a si murit dupa o baie in lac. Nu este sigura prezenta lui Haralamb Georgescu si sotia (foarte frumoasa)

Jeni Acterian despre cutremurul din 1940 (Jurnal)

2011-11-12T20:23:00.001+02:00

Arhitectul B. Ioanide (1887–1964), o parbola de Mariana Celac, Secolul XXI

2011-11-04T16:36:00.002+02:00

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7299

Suzana Doicescu, Driving school, New York, 1930

2011-10-15T20:06:00.002+03:00

Suzana Doicescu

2011-09-30T15:55:00.000+03:00

Suzana Doicescu. Yacht Club, Snagov, 1937.

Cîteva proiecte din fondul Octav Doicescu (donatie Andrei Doicescu)

2011-09-27T16:43:00.001+03:00

Casa Doicescu, proiect initial (transformat ulterior)

Casa Stoianovici

Sport Palace, Predeal

Yacht Club

Astro-Club

Uzinele IAR

Proiect pentrru marirea uzinelor IAR

(Brasov, 1937) - perspectiva

Exposition universelle New York

Yachting Club Snagov

2011-09-16T17:52:00.000+03:00

Yachting Club Snagov

Prezenta interbelica si postbelica a prof. arh. Octav Doicescu, articol de Alin Toma Negoescu

2011-08-22T22:16:00.000+03:00

http://arhitectura-1906.ro/2011/08/andrei-doicescu-prezenta-interbelica-si-posbelica-a-prof-arh-octav-doicescu/

Interogatii despre arhitectura Bucurestilor, anii 30

2011-08-21T19:34:00.000+03:00

Mestesug si arta– prof. arh. Octav Doicescu (1902-1981)

2011-08-13T00:57:00.000+03:00

New York Times despre templul din Indore

2011-06-13T22:15:00.001+03:00

Amanunte despre proiectul lui Brancusi pentru templul din Indore (India) la care arh. Octav Doicescu trebuia sa participe. Articol intitulat "Art People", de John Russel, New York Times, februarie 1978.

Arh. Octav Doicescu si cîtiva prieteni...

2011-06-03T01:01:00.001+03:00

Arh. Octav Doicescu schitat impreuna cu citiva prieteni.

Proiectul parcului National si Muzeul Satului

2011-06-02T12:29:00.001+03:00

Muzeul Satului devine un sit permanent de care se va tine seama in proiectul parcului national de la Herastrau al arh. Octav Doicescu.

Arh. Octav Doicescu la expozitia trienala de la Milano, inaugurarea sectiei românesti

2011-06-02T12:15:00.000+03:00

Arh. Octav Doicescu la expozitia trienala de la Milano, inaugurarea sectiei românesti în prezenta regelui Italiei.

Braila, articol la comemorarea a 30 de ani de la moartea arh. Octav Doicescu

2011-05-29T14:23:00.000+03:00

COMEMORARE - OCTAV DOICESCU - 30 de ani de la moarte

Academicianul şi arhitectul Octav Doicescu s-a născut în data de 9 ianuarie 1902 la Brăila şi a încetat din viaţă în 10 mai 1981 la Bucureşti. Cursurile şcolii primare le urmează în oraşul natal iar studiile de specialitate le va face la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti în perioada anilor 1922-1930.

Ulterior frecventează Academia Liberă de Arte Frumoase precum şi diferite cercuri artistice de artă. Devine Cetăţean de onoare al oraşului New York, în anul 1939, acest titlu fiind dat lui Doicescu de celebrul primar FiorelloLa Guardia.

La sfârşitul anilor 30, Octav Doicescu scrie împreună cu Marcel Iancu şi Horia Creangă, broşura "Către o arhitectură a Bucureştilor" dorindu-se o încercare în a prefigura un Bucureşti modern care păstrează valorile trecutului. Concomitent, apare şi revista "Simetria",redactată de George Matei Cantacuzino, Tudor Vianu, Titu Evolceanu, Ştefan (Fanică) Constantinescu, Mac Constantinescu şi Octav Doicescu iar, ultimul număr datează din anul 1945. Revista era singura publicaţie a epocii care punea problema "Orient - Occident" în estetica vremii sau problema "Mitocanului Român", articol scris în 1939. De asemenea este corespondent permanent la revista„Arhitectura” şi publică, în colaborare cartea „Către o arhitectură a Bucureştilor” în anul 1935, carte ce se va constitui o pledoarie avizată pentru o urbanistică românească modernă.

Octav Doicescu va realiza schiţe pentru proiectul monumentului din Indore (India), monument ce trebuia să adăpostească o pasăre măiastră a lui Brâncuşi dar, începutul războiului a pus capăt construcţiei din India.

În anul 1928 intră în asociatia " „Amicii Statelor Unite " din care făceau parte Petru Comarnescu, Dimitrie Gusti şi Nicolae Mărgineanu .

Devine doctor în arhitectură în anul 1971 cu teza: „Studiu pentru definirea conceptului arhitectural al Institutului Politehnic Bucureşti” şi membru titular al Academiei Române din anul 1974. Va fi distins în anul 1953 cu Premiul de Stat iar în 1972 cu premiul Uniunii Arhitecţilor din România precum şi cu Doctor Honoris Causa al Institutului de Arhitectură din Bucureşti.

Sunt de amintit lucrările arhitectonice de amploare: Luna Bucureştilor (1935-1936), Casa Românească din cadrul Complexului pavilioanelor României la expoziţiile internaţionale de al New York (1939) şi Milano(1947), Institutul Politehnic Bucureşti( 1967-1972), Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti( 1953) care, i-au asigurat lui Octav Doicescu un prestigiu de necontestat.

Numele său a fost acordat unei străzi din cartierul Progresul, din oraşul său natal, Brăila iar, o altă stradă cu numele arhitectului Octav Doicescu, se află în Timişoara.

Iată ce spunea Andrei Doicescu - fiul arhitectului Octav Doicescu, într-un interviu realizat de Ionuţ Stănescu(Evenimentul Zilei din 14 februarie 2011)

„ De ce n-a vrut tatăl dumneavoastră să plece din ţară?”

„Poate fiindcă îşi făcuse o familie... Poate pentru că aştepta să vină americanii... Poate din patriotism... Nu ştiu, dar o viaţă întreagă, cu delicateţe, i-am reproşat refuzul de a pleca în SUA. Amicii lui constructori au insistat să-l scoată din ţară după 1947, când Joint-ul evreilor americani reuşise să scoată sute de persoane din România. Cred că şi-ar fi dorit să rămână încă din anii 1930 acolo.

Pentru el, contactul cu SUA avusese un efect revoluţionar din punct de vedere profesional. De exemplu, în primă fază, antebelică, detesta betonul armat, a şi scris despre asta, dar, odată ajuns la New York , a fost atât de tare vrăjit de zgârie-norii Manhattan-ului, încât optica lui s-a răsturnat definitiv. Imaginea Americii l-a urmărit toată viaţa, atât în plan profesional, cât şi în plan personal.”

(Material realizat de Consilier Mocanu Simona - DJCPN BRĂILA)

Halele Obor, proiectul Horia Creanga

2011-05-27T00:46:00.000+03:00

Proiectul arh. Horia Creanga pentru Halele Obor îl înlocuieste pe cel al arh. Doicescu.

Halele Obor, demisia arh. Octav Doicescu si a echipei

2011-05-27T00:40:00.001+03:00

Demisia arh. Doicescu si a intregii echipe participante la proiectul sau pentru halele Obor.

Halele Obor, asezare

2011-05-27T00:22:00.000+03:00

Amplasamentul Halelor Obor

Halele Obor, proiectul arh. Octav Doicescu

2011-05-27T00:14:00.002+03:00

Halele Obor, proiectul arh. Octav Doicescu

Constructia Halelor centrale Obor, detalii...

Halele Obor in atentia presei bucurestene

2011-05-27T00:08:00.001+03:00

Halele Obor in presa bucuresteana

O conferinta despre modernizarea capitalei, Petre P. Frunzache

2011-05-26T23:52:00.001+03:00

Problema modernizarii Bucurestiului, conferinta lui Petre P. Frunzache

Pro si contra proiectului arh. Octav Doicescu pentru Halele Obor, 1936

2011-05-26T23:41:00.003+03:00

Pro si contra proiectului Halelor Obor al arh. Octav Doicescu, din 1936, realizat in cele din urma de arh. Horia Creanga.

Octav Doicescu despre arhitectura functionala si urbanism

2011-05-26T23:27:00.000+03:00

Octav Doicescu despre urbanism.

Octav Doicescu in California, 1965

2011-05-18T22:35:00.001+03:00

Octav Doicescu în California, la Arh. Haralamb (Bubi) Georgescu in anii 1970.

Cîteva distinctii antebelice

2011-05-11T12:02:00.001+03:00

Distinctii.

Un proiect mai putin cunoscut al lui Octav Doicescu

2011-04-17T23:32:00.000+03:00

Un proiect mai putin cunoscut al lui Octav Doicescu.

Problematica sala Dalles

2011-04-11T00:13:00.002+03:00

http://armyuser.blogspot.com/2009/08/anul-1959-si-fundatia-dalles.html

Conacul Alimanisteanu de la Bilcesti (1938)

2011-04-08T01:58:00.008+03:00

Înainte de Revoluţie, conacul cu pricina era o mândrie a locuitorilor din zonă, nu de puţine ori dictatorul Nicolae Ceauşescu fiind găzduit pentru câteva zile, în luxoasele încăperi ale sale. Oamenii locului ne-au mărturisit că, la vremea respectivă, bucătăria şi sala de mese erau dotate cu mobilier ultimul răcnet, putând hrăni o delegaţie de până la 200 de oameni. Anii au trecut, Ceauşescu a fost uitat, la fel ca şi frumuseţea de odinioară a conacului.

Cîteva detalii ale arhitecturii conacului

La aproximativ 500 metri se gaseste casa guvernatorului PNR Mugur Isarescu, unde vine in fiecare vara.

Dupa doua serii de închisori comuniste, Dimitrie Alimanisteanu, proprietarul domeniului Alimanisteanu, are o moarte suspecta în 1953 : a "cazut" din tramvai...

Dimitrie Alimanisteanu a fost înmormîntat în capela de la Bilcesti.

MARTURII ALE UNUI LOCALNIC DESPRE ISTORIA POST DECEMBRISTA A CONACULUI DE LA BILCESTI (din presa argeseana)

“Cabinetele I şi II au fost proiectate de Petre Filatu”

Vasile Burnei a continuat şirul istorisirilor despre arhitectul stabilit la Măţău. „Dânsul a făcut proiectul pentru Casa Poporului, împreună cu arhitecta Anca Petrescu. Cabinetul I, Cabinetul II sunt proiectate de dânsul, arhitectul Filatu. Eu am cunoscut-o pe doamna Anca Petrescu, şefa proiectului Casei Poporului, pentru că a venit la mine în casă, în timpul lui Ceauşescu. În casa mea au venit mai mulţi: ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, fostul director al Spitalului Militar, generalul Stănicioiu.”, a povestit localnicul.

„L-am cunoscut şi pe Dumitru Alimănişteanu. A venit şi el la noi. A murit aruncat de cei de la Securitate din maşină în faţa tramvaiului. Mama lui a fost prima femeie avocat din lume.” Întorcându-se către Bilceşti, ne-a arătat: „Acolo este Castelul Alimănişteanu. Nenorociţii au tăiat pădurea, până i-a luat boala. Castelul trebuia să fie pentru Regele Mihai. Apoi a vrut să facă în el un sanatoriu pentru bolnavi, pentru tuberculoşi. Acoperişul i-a ars într-o vreme şi acum este distrus.”

Cartierul de locuinte Baneasa

2011-03-27T21:48:00.001+03:00

Cartierul de locuinte Baneasa constituie o replica social-comunista la cartierul Jianu. Sunt locuinte ieftine, construite cu economie. Fotografiile sunt facute imediat dupa terminarea constructiei, in 1960. Peretii exteriori erau zugraviti in culori pompeiene discrete, iar doi ani mai tirziu, vegetatia si copacii care au crescut dadeau un farmec deosebit acestui cartier. Astazi un astfel de loc s-ar numi "la campagne à la ville", un concept deosebit de modern, prin care arhitectii occidentali contemporani încearca sa palieze efectele distrugatoare ale sistemului de imobile "cités", construite in anii 50-70, blocuri de zece etaje si mai mult. Dintre ele, multe sunt aruncate în aer astazi pentru ca nu mai pot fi restaurate si aduc niste probleme sociale si de delincventa enorme.

Marind imaginile, veti putea citi textul scris de

conf. arh. M. Alifanti, arh. Gh. Pavlu, arh. M. Caffé

Cîteva citate:

"Tema– elaborata in septembrie 1958– a avut date precise: costul unui apartament de 30 m2 sub 36000 lei, inaltimea maxima a constructiilor 6,50-7,00m, impusa de servitutile aeroportului."

"Aici s-ar fi putut crea un ansamblu arhitectural care sa întîmpine în mod corespunzator pe calatori, constituind o marturie a reconstructiei capitalei, a noului care ia locul vechiului."

"Se vede clar, din realizarea ansambluilui, ca autorii au pornit de la unele elemente traditionale ale arhitecturii populare. Dezvoltata in conditii cunoscute, reflectind o anumita structura economico-sociala, arhitectura populara traditionala a fost o creatie a stadiului mestesugaresc in constructie, care a avut ca efect pitorescul vechilor noastre sate, pitoresc care ascundea insa, de atitea ori, mizeria. Aceste forme arhitecturale (...) se arata aici, in mod concludent, neutilizabile."

"Arhitectura ansamblului Baneasa arata ca prin preluarea traditiei populare se mai intelege uneori doar preluarea "formelor" in sine, rupte de continut, rupte de structura constructiva. Cu asemenea arhitectura, insa, nu vom progresa prea repede. Nu vom putea realiza zecile de mii de apartamente de care avem nevoie. In conditiile actuale, in care problemele industrializarii si ale economicitatii se pun cu atita acuitate (si e foarte bun acest lucru), formele trebuie abia cautate. Dar nu in Muzeul Satului (...)"

"Asa cum sintem impotriva copierii diferitelor "inovatii" din arhitectura burgheza contemporana, tot asa trebuie sa fim impotriva incercarilor de reinviere a unor forme care isi datoresc marea lor valoare tocmai unitatii indisolubile cu continutul respectiv si care astazi e cu totul altul. Pentru alti oameni construim, cu alte materiale, cu alte unelte, cu alta organizare economica."

"In aceste conditii, cautarile plastice trebuie sa urmareasca realizarea unei unitati depline intre continutul nou, socialist, si noile forme arhitecturale."

"Ca aceasta orientare traditionala este gresita, o dovedesc rezultatele obiective."

Sursa : Revista Arhitectura R.P.R., anul VII, nr 6 (61), noiembrie-decembrie 1959

Capela conacului Alimanisteanu, Bilcesti

2011-03-24T14:58:00.010+02:00

Povestea zilei: Adam şi Sexy Eva

webcache.googleusercontent.com

Bilceaşti, Valea Mare-Pravăţ. Un sat obişnuit, la prima vedere. Drumul asfaltat urcă şi coboară, gospodăriile nu-ţi atrag cu nimic atenţia. Pînă cînd ajungi, pe nepregătite, într-o pădurice de brazi. Aici, o capelă modestă ascunde minuni artistice şi poveşti de demult…Lista monumentelor istorice din...

http://webcache.googleusercont

ent.com/search?q=cache%3Ad2MF1 PWHPaUJ%3Apovesteazilei.blogsp ot.com%2F2009%2F05%2Fadam-si-s exy-eva.html+Conacul+Alimanist eanu&cd=5&hl=fr&ct=clnk&gl=fr&source=www.google.fr

Palatul Oficiului national de turism

2011-03-23T21:19:00.001+02:00

Palatul Oficiului naţional de turism desenat de Octav Doicescu.

Multumiri autorului blogului "locuri în Bucuresti", care constitue o sursa interesanta de informatie pentru cei preocupati de arhitectura Bucurestilor.

http://armyuser.blogspot.com/2011/01/palatul-oficiului-national-de-turism.html

Palatul administrativ al CFR

2011-03-23T21:09:00.000+02:00

Palatul administrativ al CFR. Proiect de arh. Octav Doicescu si Titu Evolceanu.

Cioara Doicesti

2011-03-19T00:36:00.005+02:00

Biserica

În Cioara Doicesti, biserica a fost fondată la 1852-1858 de proprietarul mosiei Costache Frée, sotul Mandei Frée, născută Doicescu. Biserica parohială Sf. Treime, construită între 1852-1857, sfintită în 1858, pe cheltuiala proprietarului mosiei, pitarul Costache Frei. Pisania, în grafie chirilică, destul de aproximativă (Fie aşa a fost de la început, fie au alterat-o interventiile ulterioare...), pictată deasupra intrării în pronaos, lămureste momentul ctitoririi : (ÎN NUMELE TATĂLUI SI FIULUI SI SF.(ântului) DUH/ ACEST S(fân)T LOCAS SAU ÎNCEPUT/ DE D.(umnealui) RĂPOSATU PITAR COSTACHE FRE/ LA ANUL 1852 SI SAU SĂVÂRSIT D.(e) DUM(neaei)./ PITĂRIASA MANDA FRE SOTIA RĂPOS/ATULUI CU TOATĂ CHELTUIALA D.(umneaei) FIIND/ PROPIETARĂ ACESTII MOSII DOICES/TI PUINDU-I HRAMUL SF.(intei) TREIMI ÎN ZIL/ILE D (omnului).D.(omn) CAIMACAM ALECSANDRU GHIC(a)/ V.V.(mare voievod) LA ANUL DE LA HS. (Hristos)1858 OC.(tombrie) 14).

Biserica Sf. Treime, Doicesti, str. Doicesti nr. 131. Vedere a clopotnitei, a laturii vestice si a celei nordice.

Biserica Sf. Treime, Doicesti. Catapeteasma si o parte din mobilier au fost reînnoite după 1990. Cupola de pe naos.

Pictura se află în stare de degradare si va necesita o nouă refacere.

Pisania veche, în grafie chirilică, deasupra intrării în pronaos.

Biserica este în plan treflat, cu o singură turlă pe naos, în diametru de cca 4,80 m, cu pridvor închis, adăugire ulterioară. Turla, initial construită din zid, în urma dăraîmării la cutremurul din 1940, a fost refăcută din paiantă. Cele cinci arce de zidărie, patru dintre acestea sustin turla, sunt de formă ogivală. Constructia se întinde pe o lungime de 21,90 m (17,60 m fără pridvor), si pe o lătime de 14 m. Zidurile sunt de cărămidă si mortar de var, au grosimea între 65-75 cm. Turnul clopotnită, are două niveluri: primul, din paiantă, în plan rectangular, cu portalul de intrare în curtea bisericii, a adăpostit,

o vreme, scoala, donatie a Mandei Frée. Nivelul al doilea, clopotnita propriu-zis, are un schelet din scânduri, învelit cu tablă. Pe latura sudică a bisericii, lângă zidul împrejmuitor se află câteva cruci, din piatră, două ale preotilor slujitori, si cruci din marmură cu pietrele de mormânt ale descendentilor familiei Doicescu, proprietarii mosiei si întemeietorii satului Cioara-Doicesti.

Crucea de mormânt a Utzei Doicescu, decedată la 24 iunie 1862.

Crucea de mormânt a lui Theodor Doicescu, decedat la 13 august 1861. Marmură.

Piatra de mormânt a lui State Doicescu, născut la Rm. Sărat, încetat din viată la

Cioara Doiceşti, la vârsta de 40 de ani.

Pliatra de mormânt a Ilencăi Angelescu (Doicescu), născută în anul 1821,

decedată în anul 1876.

Piatra de mormânt a Mandei Frée (Doicescu), născută la 1 iunie 1822, încetată din viată

la 8 octombrie 1877.

NOTĂ
Satul, înfiintat pe la 1828, s-a numit initial Cioara Doicescu după numele proprietarului moşiei, Dinu Doicescu, şi a sotiei sale Tudora. De la 1 ianuarie 1964 a luat numele de Bărăganul. I-a fost alipit şi Cioara Radu Vodă.

Sursa imaginilor : Muzeul Brailei
Multumim Muzeului, în mod special doamnei Ghena Pricop, pentru promptitudinea si gentiletea cu care a raspuns solicitarii noastre.

Un numar din revista "Simetria"

2011-03-15T23:59:00.000+02:00

Unul din cele sapte numere aparute intre anii 1935-1946 din revista "Simetria". Este vorba de revista originala cu titlul dat de redactori si nu de editura cu acelasi nume aparuta dupa 1991 care si-a insusit titlul fara sa intrebe pe detinatorii lui legali, adica arh. G.M. Cantacuzino si arh. Octav Doicescu.

Un articol in "Adevarul"

2011-03-15T23:30:00.001+02:00

http://www.adevarul.ro/financiar/Turma-caracatita-stolul-haita_0_59994067.html

Miriam Hopkins

2011-03-15T23:25:00.000+02:00

Miriam Hopkins voia o casa construita de Octav Doicescu. Planurile se afla, poate, la fiul ei adoptiv.

Brâncusi-Maria Tanase, o pasiune repede stinsa

2011-03-15T01:11:00.003+02:00

Un articol mai mult sau mai putin exact. Scris prost, cu mari confuzii, dar personajele exista.

Sculptorul unei iubiri

www.jurnalul.ro

Pasiunea fulgerătoare dintre sculptor şi artistă s-a stins cu invective din partea "neichii Costache".Puţini le-au cunoscut legătura. In "Brăncuşi - Amintiri şi exegeze", Petre Pandrea dedică un capitol relaţiei dintre Maria şi sculptor. Pasiunea fulgerătoare dintre sculptor şi artistă s-a stins ...

Turnul dezrobirii Basarabiei (o pagina din blogul Vasile Soimaru)

2011-03-14T17:46:00.000+02:00

http://mazarini.wordpress.com/2010/11/05/vasile-soimaru-turnul-dezrobirii-basarabiei/

... Aceasta este pagina lui Vasile Soimaru. Este autorul unui album monografic "Romanii din jurul Romaniei in imagini". Omul a umblat cu aparatul de fotografiat pe la toti romanii din jurul tarii ( + Kazahstan, Tarile Baltice, aromani, etc), inclusiv la cei din Boianul albertan (plecand de la Doina lui Eminescu).

"Luna Bucurestilor", o "luna" din istoria Bucurestiului

2011-03-12T21:25:00.001+02:00

Luna Bucureştilor: O "lună" din istoria Bucureştilor

lunabucurestilor.blogspot.com

Trei imobile şi o poveste din 1946

2011-03-03T14:30:00.001+02:00

locuri în Bucureşti...: Trei imobile şi o poveste din 1946

Centrala Telefonică Nord Banu Manta

2011-03-03T14:10:00.006+02:00

locuri în Bucureşti...: Centrala Telefonică Nordfile

Catre o arhitectura a Bucurestilor

2011-02-21T12:13:00.002+02:00

Citeva idei despre urbanism intr-o brosura publicata de arhitectii Marcel Iancu, Horia Creanga, Octav Doicescu in anii 30.

Zodiacurile Bucurestiului: creatii arhitecturale iconice

2011-02-17T12:20:00.003+02:00

Un documentar despre Fintina Zodiac (1935) de arh. Octav Doicescu, mozaicuri de Mac Constantinescu si Blocul Zodiac (1946) proiectat de arh. Radu Dudescu si Mircea Marinescu impreuna cu Emil Prager, unul din pionierii betonului armat din Romania, panouri de C. Baraschi.

Expozitia universala New York 1939, echipa pavilionului roman, primire la Sarah Roosevelt

2011-02-17T02:52:00.003+02:00

New York 1939. Sarah Roosevelt, mama presedintelui Fr. D. Roosevelt si echipa pavilionului romanesc, ultimul din stinga arh. Octav Doicescu, in stanga, linga Sara Roosevelt, cu ochelari, prof. Dimitrie Gusti... Restul persoanelor sunt, deocamdata, neidentificate.

Cum era sa aibă Bucureştiul două stadioane de câte 120000 de locuri (articol de Octavian Pescaru)

2011-02-16T13:14:00.002+02:00

In decembrie anul trecut, cand primarul Oprescu anunta ca vrea sa organizeze la Bucuresti Jocurile Olimpice din 2020, ne-am amuzat copios, punand afirmatia sa pe seama naivitatii sau a dorintei de a iesi in fata indiferent cum, mai ales ca se apropie alegerile locale. Sa spui ca vrei sa organizezi JO la Bucuresti, oras in care oamenii mor pe strada muscati de maidanezi, iar boschetii sunt singurele toalete publice aflate la dispozitia trecatorilor, este o gluma sinistra. Ce nu stie insa Sorin Oprescu este faptul ca in urma cu 74 de ani, pe vremea cand primar al capitalei era Al. G. Donescu, ideea realizarii unui complex olimpic ajunsese intr-un stadiu avansat. Si nu parea sa fie o gluma de doua parale caci in acest proiect erau implicate nume grele ale acelei perioade. Seful proiectului era arhitectul Octav Doicescu, cel care, printre altele, a ridicat Opera din Bucuresti, Fantana Miorita, Institutul Politehnic, Restaurantul Casa Alba, samd. Colaboratorii sai in acest proiect erau arhitectii Sorin Mincu, Constantin Joja, Dan Iovanescu, omul de teatru Victor Ion Popa si esteticianul Mihail Dragomirescu. Acest sextet redutabil planuia ridicarea in zona Fundeni a unui complex olimpic. Stirea a fost publicata pentru prima oara de Gazeta Municipala, “saptamanal de educatie si critica edilitara”, publicatie care nu era finantata de primarie dar era tolerata de aceasta. Pe 23 iunie 1937, informatia era preluata de intreaga presa. Savurati in limbajul vremii senzationala stire :

”Proectul municipiului prevede doua stadioane cu o capacitate de 240.000 de locuri. Gigantica realizare va fi desavarsita in valea Fundeni Doamna, langa lacul Fundeni.

Gazeta Municipala – publicatie cu bune legaturi la primaria municipiului capitalei, aduce in ultimul sau numar stirea senzationala ca Bucurestii vor avea un stadion olympic. Este vorba de un proect grandios dupa cum se va vedea din cele ce urmeaza.

Terenul de la Fundenii Doamnei

La primaria municipiului exista un proect mai vechi pentru construirea catorva stadioane si arene sportive pe terenurile din jurul Capitalei. Cel mai bun teren il ofera insa valea in forma de potcoava dela Fundenii Doamnei, de langa lacul Fundeni. Acest teren are toate avantagiile: este enorm ca suprafata, este aproape de inima orasului si de linia ferata, are apa in imprejurime – raul Colentina. Deja s’au inceput pregatirile in vederea realizarii proectului in sensul ca se achizitioneaza treptat, prin expropriere, toate terenurile destinate asezarii olympice.

Doua stadioane a 120.000 locuri

In plan sunt prevazute :

1. Marele stadion in forma de potcoava pentru competitiile sportive (football, atletism, etc) cu o capacitate de 120.000 de spectatori.

2. Al doilea stadion unit cu primul pentru manifestarile strajeresti, capacitatea fiind de 120.000 locuri.

Intreaga constructie este asezata pe un amfiteatru natural in forma de potcoava. In timp ce stadionul Principele Carol (ANEF) are numai o latura lungă şi puţin dintr’una aşezate pe deal, la Fundeni întreg stadionul se poate construi pe dealul natural actual. Costul constructiilor se reduce enorm şi capacitatea stadionului este mult sporită fiindcă se poate construi în înalţime cu cheltuieli mai reduse decât la ANEF. (....)

3. Un stadion nautic aşezat pe marginea lacului Fundeni în imediata apropiere a stadioanelor mari.

4. Un teatru în aer liber pentru spectacole organizate de străjeri cu ocazia marilor manifestări.

5. Satul olimpic-strajeresc, pentru adapostirea tinerilor si atletilor participanti la marile manifestari.

6. Un mare câmp pentru adunarea tinerilor in zilele de mari serbari (8 iunie, Ziua Sporturilor).

Intrarea va fi prin Sos. Pantelimon

Intrarea principala a stadionului va fi sos. Pantelimon, pe locul unde astazi este fabrica de caramida Principele Nicolae.(....). Catre intrarea principala a stadionului converg urmatoarele artere de circulatie :

1. Sos Pantelimon.

2. Un bulevard nou creiat dealungul lacului Fundeni in prelungirea soselei Iancului, pana la stadion. Pe acest bulevard se va prelungi linia de tramvai no. 14.

3. Prelungirea bulevardului Ferdinand peste liniile garei Obor pana la lacul Fundeni si apoi pe bulevardul dealungul lacului pana la stadion.

4. Sos Vergului pana la sos Morarilor.

5. Sos Colentina si apoi Sos Gherase largita pana la bulevardul creiat dealungul lacului Fundeni prin care se ajunge la stadion.

6. Sos Colentina si str I.C. Bratianu (soseaua dintre comunele Colentina si Fundeni) prin care se ajunge la satul olimpic.

7. Pe calea ferata de legatura dintre linia ferata Bucuresti-Constanta si gara Obor, prin viitoarea gara Fundeni. “

Pentru construcţia complexului olimpic Gazeta Municipală estima necesitatea obţinerii unui credit de aproximativ un miliard de lei esalonat pe 10-15 ani. Potrivit publicatiei autorii proiectului s-au oprit asupra zonei Fundeni pentru ca era una unde locuintele erau “lipsite de higiena” iar majoritatea caselor erau “atat de mizerabile în cât fără exagerare se poate spune că nu au egal in nici o tară după faţa pămantului”. Zona, numită Sectorul de Negru era “....incercuită de un brâu de mizerie si tuberculoză. (...) Epidemia de tifos exantematic din groapa Gherase, isbucnită în vara anului trecut, denotă că starea sanitară a acestor cartiere trebuie să dea mult de gandit edililor. Banii cheltuiti la Fundeni vor avea deci o dublă întrebuinţare : vor servi la realizarea celei mai mari opere a zilelor noastre şi la asanarea periferiilor aducând la o viaţă nouă sărăcimea Capitalei care trăeşte astăzi în condiţii cum nu se poate mai grele”.

Articol de Octavian Pescaru, comentator sportiv al Eurosport si colaborator al cotidianului "Gazeta Sporturilor"

Părintele cartierului Primăverii, medaliat la New York (articol de Ionut Stanescu)

2011-02-14T19:22:00.038+02:00

EVZ prezintă portretul lui Octav Doicescu, arhitectul care a creionat cartierul protipendadei bucureştene şi care, înainte de a deveni prizonierul îngheţului comunist, a primit cetăţenia americană.

Octav Doicescu a conceput Parcul Herăstrău, a desenat primele case în cartierul Jianu, numit astăzi Primăverii, şi a repurtat cel mai mare succes înregistrat vreodată de România la o expoziţie internaţională. A proiectat clădirea Operei, imobile pentru activităţi sportive, blocuri rezidenţiale şi - ultimul gest al unei cariere longevive – a conceput ansamblul Politehnicii Bucureşti.

40 de case modeste

Cartierul Primăverii, pe care protipendada comunistă l-a lăsat moştenire protipendadei de astăzi, a fost conceput, iniţial, pentru a oferi locuinţe angajaţilor Uzinelor Municipale Bucureşti – o societate de stat, din subordinea primăriei, însărcinată, la vremea aceea, cu distribuţia de gaze, electricitate şi apă, cu cu igienizarea şi înfrumuseţarea Capitalei. Doicescu a proiectat aici aproximativ 40 de case, de dimensiuni modeste, pe măsura puterii de cumpărare a destinatarilor, dar şi în acord cu convingerile sale teoretice, ale unei arhitecturi minimaliste, discrete, eliberate de încărcătura stilului tradiţional.

Printre ele se găsea şi casa proiectată pentru profesorul Dimitrie Gusti, o locuinţă cu un etaj şi-un foişor care găzduia încăperea de lucru a savantului. (După 1990, casa lui Gusti a fost locuită de Ion Raţiu, iar azi este proprietatea antrenorului Mircea Lucescu.)

Ciclul "Luna Bucureştilor"

În 1935, Octav Doicescu s-a ocupat de organizarea primei expoziţii din ciclul "Luna Bucureştilor": o demonstraţie anuală de arhitectură şi urbanism, inspirată de manifestări similare ţinute în Italia lui Benito Mussolini. Expoziţia se desfăşura sub patronajul lui Carol al II-lea, dura 30 de zile, evoca trecutul şi încerca să anticipeze viitorul edilitar al Capitalei.

Cu acea ocazie, Doicescu a proiectat "Fântâna Zodiac" - o arteziană placată cu mozaic, care rezistă şi astăzi în Piaţa Libertăţii şi, un an mai târziu, "Fântâna Mioriţa" aflată la intrarea în cartierul Băneasa.

În 1936, la sugestia lui Dimitrie Gusti, a sistematizat o zonă de mlaştini, secată şi transformată în parcul numit azi Herăstrău.

LUCRARI
Fântâna Mioriţa, restaurantul Grădinii Botanice şi Opera Română

Doicescu a proiectat fabrica de cauciucuri de la Floreşti, restaurantul din Grădina Botanică Bucureşti, clubul nautic de la Snagov, casa de odihnă a societăţii Gaz-Electrica de la Snagov - privită ca una dintre cele mai reuşite clădiri ale sale - yacht-clubul din Herăstrău, Cabana Babele, Cercul Militar din Piteşti, actualul sediu al Consiliului Naţional al Cinematografiei, a ilustrat coperţi de carte, a semnat desene, gravuri şi acuarele (foto).

Proiecte rămase pe hârtie

În 1938, a conceput planurile a ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai mare zonă verde a Bucureştiului: Parcul Olimpic al Capitalei. Proiectul presupunea exproprierea a o mie de case particulare, asanarea lacului Plumbuita şi crearea unui parc care să se întindă între actuala Piaţă Muncii şi Spitalul Fundeni. Pe ruinele acestui plan edilitar, în perioada comunistă, a fost amenajat Parcul Stadionului Naţional.

Sfârşitul războiului l-a găsit pe Doicescu cu proiecte pentru construirea unor case tip - ieftine, din prefabricate, destinate muncitorilor - lucrare la care colaborase cu Emil Prager şi care încerca să răspundă crizei de locuinţe a păturilor sociale defavorizate, problemă resimţită acut încă din perioada interbelică. Proiectul nu s-a materializat.

Alte planuri importante nerealizate ale arhitectului: o aerogară la Băneasa, un sediu pentru Ministerului de Interne şi un studiu de sistematizare pentru Piaţa Universităţii.

Intervenţiile sovietice

În 1953, Doicescu a proiectat Opera Română, lucrare pe care criticii o consideră tributară realismului socialist. Fiul său, Andrei, comentează: "Opera este o bubă în cariera lui Octav Doicescu, însă trebuie ştiut că actuala clădire nu corespunde planurilor desenate de tatăl meu. Faţada de astăzi este consecinţa intervenţiei unui consilier cultural sovietic pe nume Zvedin. Erau, totuşi, anii ’50! O vină a lui poate fi faptul că dorea neapărat să construiască".

PASIUNE

"Dacă nu ajungea arhitect, cred că s-ar fi făcut regizor"

Andrei Doicescu povesteşte că tatăl său, atunci când ridica aparatul foto în dreptul ochilor, făcea poze cu nemiluita: lua instantanee familiei şi încadra clădiri, coloane, capiteluri, până îşi atingea limitele rezistenţei fizice. Făcea poze mai întâi cu un aparat Leica, apoi, după ce s-a întors de la New York, folosea un Kodak. Un munte de fotografii, negative şi role de film de 16 mm a rămas de pe urma acestei pasiuni. "Dacă nu se făcea arhitect, cred că s-ar fi apucat de cinematografie".

Copiii petreceau clipe puţine alături de el, în zori şi noaptea. "Era atât de preocupat de proiectele lui şi de cursurile de la Arhitectură, muncea atât de mult, încât îl vedeam doar la capătul zilei, aproape prăbuşit de oboseală. Nu avea timp de familie, era obsedat de profesie".

DISTINCŢIE. Primarul Fiorello LaGuardia i-a
acordat lui Doicescu titlul de cetăţean de onoare
al New York-ului în 1939

VIAŢĂ SCURTĂ

Visul lui Miriam Hopkins şi Turnul Dezrobirii

Un număr din septembrie 1939 al săptămânalului interbelic "Gazeta Municipală" anunţa că o divă a Hollywoodului, îndrăgostită de casa românească pe care Doicescu o proiectase la New York, dorea să i se construiască una identică în împrejurimile Los Angelesului. Autoarea acestui vis era Miriam Hopkins, preferată a regizorilor William Wyler şi Ernst Lubitsch, rivală declarată a lui Bette Davis - cu care împărţea acelaşi bărbat - şi deţinătoare a unei nominalizări la Oscar. Nu ştie nimeni ce s-a întâmplat cu planurile edilitare ale actriţei.

Omagiu reîntregirii

După ce România, alăturându-se Germaniei hitleriste, a recucerit Basarabia, guvernul l-a comisionat pe Doicescu să realizeze un monument care să omagieze victoria. Aşa a fost construit Turnul Dezrobirii, în 1942, un impozant ansamblu arhitectural ridicat în apropiere de Chişinău - cu basoreliefuri şi fresce interioare - care, doi ani mai târziu, când Basarabia a fost reanexată de URSS, a fost distrus de tancurile sovietice.

Poşta de pe Banu Manta

Înverşunarea războiului a cunoscut şi manifestări mai blânde. Petre Derer, preşedintele Uniunii Arhitecţilor din România, povesteşte că atunci când Doicescu a proiectat poşta de pe strada Banu Manta, învelită în cărămidă roşie, autorităţile de la Bucureşti i-au reproşat alegerea acestei culori. Ne aflam în plin război cu URSS, roşu era culoarea bolşevicilor, dar, în ciuda alergiilor pe care le-a stârnit, n-a atras asupra poştei furia unei alte demolări.

LOCUINŢĂ

Casa lui Doicescu, achiziţionată de Dinu Patriciu

Dinu Patriciu, actualul proprietar al casei pe care Octav Doicescu a proiectat-o pentru sine însuşi în cartierul Jianu - în care arhitectul a trăit, a desenat şi a murit, în 1981 -, spune că a achiziţionat imobilul şi din motive sentimentale: "În primul rând, e un monument de arhitectură şi ar fi fost păcat să se risipească din cauza prostului-gust al unui nou proprietar. Nu i-am fost student domnului profesor Octav Doicescu, dar, pe vremea aceea, toţi îl ascultam cu încântare şi îl numeam, cu drag şi respect, «Moşul»".

Patriciu a pus o placă de marmură la intrarea în casă, cu următoarele vorbe, gândite acum 75 de ani de cel care a conceput imobilul: "Locuitorii acestui oraş, deasupra proprietăţilor individuale, au o proprietate comună: frumosul". E un citat desprins din broşura pe care Octav Doicescu a semnat-o alături de Marcel Iancu şi Horia Creangă - "Către o arhitectură a Bucureştilor" - un compendiu de principii inovatoare, idei limpezi şi generoase, dar şi fraze care astăzi ar părea adevărate erezii la adresa patrimoniului naţional construit.

"Nu i-am fost student domnului profesor Octav Doicescu, dar, pe vremea aceea, toţi îl ascultam cu încântare şi îl numeam, cu drag şi respect, «Moşul»"DINU PATRICIU, arhitect, om de afaceri

FAMILIE

Născut la Brăila, urbanist la Bucureşti

Octav Doicescu s-a născut în 1902 la Brăila. A absolvit liceul la Ploieşti, unde a cunoscut-o pe viitoarea soţie, Suzana Carapancea, fiica prefectului din Prahova şi nepoata colonelului Dimitrie Papazoglu, istoric al Bucureştiului. Doicescu a avut doi fii, Anton - arhitect, şi Andrei - critic de artă care, în 1969, a plecat în Franţa unde trăieşte şi astăzi. Octav Doicescu a predat la Institutul "Ion Mincu" şi este al treilea arhitect primit în Academia Română, după Petre Antonescu şi Duiliu Marcu. În 1935 a semnat, alături de Marcel Iancu şi Horia Creangă, broşura "Către o arhitectură a Bucureştilor", manifest care punea în discuţie modernizarea urbană a Capitalei.S-a numărat printre fondatorii revistei de estetică "Simetria", alături de arhitectul G.M. Cantacuzino, de care l-a legat o prietenie strânsă.

Octav Doicescu, portret de Marcel Iancu - în broşura "Către o arhitectură a Bucureştilor"

INTERVIU

Andrei Doicescu - fiul arhitectului, emigrat la Paris în 1969 - vorbeşte despre coabitarea tatălui său cu sistemul comunist şi despre copilăria petrecută în zona zero a liderilor PCR

EVZ: Cum se face că tatăl dumneavoastră a scăpat de închisoare după 1945?
Andrei Doicescu: Octav Doicescu nu a făcut puşcărie politică pentru că nu era membru al vreunui partid. În atelierul lui de proiectare lucrau şi câţiva tineri arhitecţi comunişti, printre care şi Pompiliu Macovei. După 1945, când începuseră epurările în cultură, Macovei a cerut ca Octav Doicescu să nu fie atins: era singurul care ştia despre Bucureşti tot ce se putea şti.

Tatăl meu nu a devenit niciodată membru al PCR, în ciuda privilegiilor care i s-au oferit de-a lungul timpului. Unul dintre ele – ofertă făcută în 1968 - a fost acela de a deveni reprezentatul României la UNESCO. Tata a refuzat şi l-a propus pe Pompiliu Macovei în loc. Aşa a ajuns Macovei la UNESCO.

La câţiva metri de cartierul Jianu, conceput de tatăl dvs, Marcel Iancu a proiectat celebrul său bloc cu şapte etaje - foarte controversat la vremea lui. Ce părere avea tatăl dvs. despre acel bloc?
Era prieten cu Iancu. Tata nu era împotriva "cubismului" sau, mai bine zis, a "stilului internaţional". Un bloc ca acela era normal pentru el.

Avea totuşi – are şi azi - şapte etaje. ONG-urile care luptă azi pentru conservarea patrimoniului ar fi protestat foarte tare. Regimul lui de înălţime nu l-a contrariat deloc pe tatăl dumneavoastră?
Blocul fusese ridicat de cel mai mare antreprenor al vremii: Aladar Zellinger, proprietar al companiei "Bazaltin". Zellinger a construit cartierul Jianu ireproşabil. În schimbul unui preţ bun pentru întreaga lucrare, s-a înţeles cu Primăria şi cu şeful Uzinelor Comunale Bucureşti să primească un teren pe care să-şi ridice propriul bloc. Poate fi o concesie criticabilă astăzi, dar asta este… Scopul principal fusese atins. Zona Jianu era splendidă, plină de trandafiri, fără trotuar, numai cu plăci de piatră.

Aladar Zellinger are o poveste extraordinară. A plecat din ţară prin1946, la Paris, unde a devenit milionar graţie talentului său de constructor. Şi-a schimbat numele în Aladar de Balkany, iar fiul lui s-a însurat cu Marie Gabrielle de Savoya, fiica ultimului rege al Italiei, Umberto al II-lea. Zellinger l-a chemat pe Octav Doicescu până târziu, în anii 1970, să lucreze cu el la Paris, dar tatăl meu a refuzat. Tot el a intervenit şi pe lângă guvernul francez să mă scoată pe mine din ţară.

De ce n-a vrut tatăl dumneavoastră să plece din ţară?
Poate fiindcă îşi făcuse o familie... Poate pentru că aştepta să vină americanii... Poate din patriotism... Nu ştiu, dar o viaţă întreagă, cu delicateţe, i-am reproşat refuzul de a pleca în SUA. Amicii lui constructori au insistat să-l scoată din ţară după 1947, când Jointul evreilor americani reuşise să scoată sute de persoane din România. Cred că şi-ar fi dorit să rămână încă din anii 1930 acolo.

Pentru el, contactul cu SUA avusese un efect revoluţionar din punct de vedere profesional. De exemplu, în primă fază, antebelică, detesta betonul armat, a şi scris despre asta, dar, odată ajuns la New York, a fost atât de tare vrăjit de zgârie-norii Manhattanului încât optica lui s-a răsturnat definitiv. Imaginea Americii l-a urmărit toată viaţa, atât în plan profesional, cât şi în plan personal.

Cum a fost copilăria dumneavoastră în cartierul în care se mutase protipendada comunistă?
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel care a pus ochii pe acest loc. Liderii comunişti au început să se mute aici prin anii ‘50, dar spre zona vecină bazinului Floreasca de azi, nu în apropierea caselor concepute de tatăl meu. Odată cu mutarea lor în cartierul Jianu, la uşa noastră au început să bată tot felul de neveste de ştabi care ne întrebau chestiuni practice: unde-i canalizarea, unde se scurge mai ştiu eu ce... Voiau să li se repare toate defecţiunile, gratis, de către Gospodăria de Partid. Erau anii ‘60.

În această perioadă, la intervenţia Franţei conduse de Charles de Gaulle, lui Coposu şi celor două surori ale sale li s-a dat o casă vizavi de cea în care locuia Zaharia Stancu. Chipurile, ca să vadă occidentalii că familiei Coposu îi mergea bine. Eram martori ai unor scene suprarealiste: ţoapele comuniste nu ratau o ocazie să-i dea bună ziua lui Coposu, gândindu-se că, din moment ce locuieşte în Jianu, ar putea ajunge membru al guvernului. Oamenii nu prea se cunoşteau între ei.

Părinţii dumneavoastră primeau vizite, îşi continuau viaţa socială?
Veneau la noi G.M. Cantacuzino, Petre Pandrea, Elvira Godeanu şi Emil Prager, Clody Bertola. Lume de felul ăsta. Noi, copiii, ascultam ce vorbesc, trăgând cu urechea la uşile întredeschise. Tatăl meu era destul de reţinut în conversaţii faţă de noi, cei mici, în privinţa problemelor politice. Se temea că o să vorbim la şcoală.

OCTAV DOICESCU ŞI CONTEMPORANII

Cum se raporta tatăl dumneavoastră la tradiţionalişti, la – să zicem - Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Ghica-Budeşti? Ce credea sincer despre stilul naţional? În adeziunea lui la modernism exista şi o doză de inconoclasm, de contestare a predecesorilor?
Nu l-am auzit niciodată glosând despre Antonescu, Cherchez sau Ghica-Budeşti. Cred că-i respecta, dar voia să meargă mai departe, epurând bizantinismul greoi, aliniindu-se stilului "culei de la Măldărăşti", casa simplă, proporţionată la scara umană.

Cred că, într-un fel, era iconoclast, dar şi Creangă sau Duiliu Marcu au fost iconoclaşti. Lucrările lor au fost influenţate de arhitectura italian-mussoliniană. În toată Europa şi în SUA a existat stilul acesta neoclassic, cu coloane rectangulare: la Paris, la Washington - ministerele din jurul Capitolului, care nu stau deloc prost lângă o clădire mai veche .

Cum se explică strânsa prietenie dintre tatăl dumneavoastră şi G.M. Cantacuzino? Doicescu era de stânga, preocupat de proiectele economice, iar G.M. Cantacuzino era un aristocrat get-beget, cu studii în Occident...
Cantacuzino nu era adeptul dreptei obtuze a epocii, era de dreapta prin prisma familiei din care se trăgea. Nu a făcut niciodată caz de ideologia de dreapta, aşa cum tatăl meu era pentru progres fără să se fi înregimentat în vreun partid. Prietenia lui Octav Doicescu cu G.M. Cantacuzino nu a avut nimic contradictoriu. Era o fuziune benefică de idei, deşi Cantacuzino era "nobil".

Când Cantacuzino a ieşit din puşcărie, în 1953, pentru o perioadă de timp, a locuit la noi acasă. I-a unit, ca şi pe alţi colaboratori ai revistei "Simetria", dilema obsesivă: România trebuie să se îndrepte spre Occident sau spre Orient, în estetica oraşului?

Tatăl meu voia să termine definitiv cu influenţele bizantine din arhitectura românească şi să curme veşnicele referinţe la biserică. Toate pavilioanele expoziţionale ale României, din 1900 până în 1939, fuseseră biserici. Atât la Turnul Dezrobirii de la Chişinău, cât şi la turnul Casei Româneşti de la New York, el a tăiat referinţele la turla bisericească, laicizând ambele monumente. Cu greu a putut să-i impună ideea asta lui Mihai Antonescu (ministrul de externe – n.r.), dar, până la urmă, a reuşit.

Octav Doicescu fusese, în anii 1930, membru al grupului de prietenie cu URSS. Cum de a acceptat să proiecteze Turnul Dezrobirii care celebra înfrângerea "poporului sovietic prieten"?
Povestea "prieteniei cu URSS" e povestită de Petre Pandrea în cartea "Memoriile Mandarinului valah". Zice cam aşa: "L-am sunat pe Octav Doicescu să-i spun că asociaţia Prietenii URSS e interesantă. Mi-a răspuns: "Bine, înscrie-mă şi pe mine"". Şi aşa a rămas. Nu ştiu să fi fost vreo reuniune a acestei asociaţii. Monumentul Dezrobirii l-a făcut ca român, nu ca "prieten al URSS". Nu mi-a vorbit niciodată despre asta.

Ce relaţie avea tatăl dumneavoastră cu Nicolae Caranfil - şeful Uzinelor Comunale Bucureşti?
O relaţie bună. Caranfil, împreună cu inginerul Emil Prager, e cel care a făcut lobby la primarul de-atunci ca o mlaştină numită "Herăstrău" să fie asanată şi transformată în parc, iar partea construibilă să fie utilizată pentru casele angajaţilor Uzinelor Comunale Bucureşti. Scriitorul Victor Ion Popa şi sociologul Dimitrie Gusti au propus ca o parte din casele tradiţionale, aduse în Bucureşti cu ocazia expoziţiei din 1936, să se transforme în Muzeu al Satului. Important la actualul cartier Primăverii este, cred, faptul că aceste case erau pentru inginerii şi tehnicienii Uzinelor Comunale. Era capitalismul paternalist, răspândit, la vremea aceea, prin toată Europa.

MAI 1938. Octav Doicescu (stânga), înainte de a se urca în
trenul simplon
care l-a dus la Le Havre, de unde s-a îmbarcat spre New York.
În dreapta, prietenul său G. M. Cantacuzino

DESPRE CUM SE PROIECTEAZĂ AZI

Cum vi se pare că s-a proiectat în Bucureşti după 1990?
Personal, o vizită în Bucureşti îmi face rău. Este o incoerenţă totală. Alăturarea unor mastodonţi de sticlă şi oţel la vechi case boiereşti e un nonsens. Specula imobiliară a permis dizarmonii evidente. Corupţia este generalizată, iar goana după bani îi face pe arhitecţi să accepte lucrări de un prost gust teribil.

Mulţi arhitecţi de azi acţionează ca nişte firme de consultanţă pentru clienţii lor: îi ajută să găsească breşe în legislaţia de urbanism, întocmesc documentaţii false etc. V-a povestit tatăl dumneavoastră de situaţii similare în peisajul anilor 1930?
Nu cunosc dispute de acest gen în perioada interbelică. Erau controverse de alt ordin. Am presa epocii. De exemplu, disputa privind Halele Obor care, iniţial, trebuiau construite de Octav Doicescu, dar, din motive tehnice, de concepţie, i-au fost atribuite lui Horia Creangă. Sau blocul "Banloc" care, fiind roşu, i-a şocat pe puriştii vremii. Nu erau discuţii financiaro-speculative.

Există situaţii asemănătoare în Franţa de astăzi?
În Franţa, regulile sunt stricte. Nu se poate trişa cu legea, nu se poate aduce hidosul în oraş. S-a întâmplat chiar să se dărâme nişte vile de pe Coasta de Azur, construite de nişte saudiţi. Au existat controverse privind Muzeul Beaubourg, Piramida de la Luvru. Repet, sunt dispute de ordin funcţional, mai ales când ţin de interesul public.
ATUNCI ŞI ACUM
"Construcţia unei case creează atmosfera oraşului. Această atmosferă are o răsfrângere psihologică asupra oamenilor şi le determină convieţuirea"
OCTAV DOICESCU, arhitect
("Către o arhitectură a Bucureştilor", 1935)
"O vizită la Bucureşti îmi face rău. Corupţia este generalizată, iar goana după bani îi face pe arhitecţi să accepte lucrări de-un prost-gust teribil"
ANDREI DOICESCU, critic de artă, 2011

http://www.evz.ro/detalii/stiri/parintele-cartierului-primaverii-medaliat-la-new-york-921178.html

Imobil din Calea Victoriei 109, colt cu Grivitei

2011-01-26T17:15:00.002+02:00

Imobilul din Calea Victoriei 109 asa cum arata astazi.

Cartierul Jianu, case mutilate

2011-01-16T20:51:00.000+02:00

Modificarea intrarii, largire si supraetajare, supraetajare cu acoperis care nu mai respecta proportiile si stilul. Ceea ce facea in mod normal parte din patrimoniu ca reprezentare a stilului neoromanesc a fost abandonat gustului noilor proprietari.